Adam Puslojic:

«Nichita este tot mai tânãr, iar noi tot mai muritori»

Ploiesti, Piata Nichita Stãnescu, 31 martie 2004, orele prânzului. Ultima zi a celei de-a douãzecia editii a Festivalului International „Nichita Stãnescu”. Vorbitorii se perindã prin fata microfonului instalat dinaintea monumentului poetului necuvintelor. Adam Puslojic aseazã, mai întâi, o floare la poalele soclului de granit. Si, apoi, cu o solemnitate aparte:

„Vreau sã-l salut pe marele nostru nou nãscut, Nichita Hristea Stãnescu, chiar cu o invocare a lui scrisã acum 33 de ani si care este aproape necunoscutã.
Invocare // Stea strãinã de luminã / Vindecatã de cuvânt / De mai poti sã poti revinã / Cu un murmur murmurând / Cu o piatrã pietruind / Cu un verde înverzind / Timp rãmas în creiere / Curgãtor cosciug lãuntric / Criul cri de greier / Nespumos. / Moare-mã mamã frumos / Fãrã de nici un miros.
Ave, Nichita, poeti romani e serbi te salutant!”

Mai târziu, la plecarea spre sala Filarmonicii, unde urmau sã se înmâneze premiile editiei, îl rupem, pentru câteva momente, de multime.

- Acum trei ani ati fost la Câmpina...
- Da, la Câmpina m-am simtit foarte bine, era o vizitã neprevazutã, dar cu atât am fost mai emotionat, cã am întâlnit o lume foarte, foarte pãtimasã pentru noi. Am fost în audientã la primarul orasului si, evident, mai mult am trecut fulgerãtor prin orasul Câmpina. Am vizitat si monumentul celebru, Castelul Julia Hasdeu, am trecut pe la Casa de Culturã «Geo Bogza», având în vedere cã pe maestrul Bogza l-am tradus personal la noi, în limba sârbã, chiar trei volume, si pot sã vã spun cã, astãzi, poezia lui suprarealistã este, de fapt, europeana si mondialã. Unele din scrieri - Jurnal de sex - nici nu au mai fost publicate ori traduse, cum ar merita, nici aici în România, dupã cel de-al doilea rãzboi mondial nu au mai fost retiparite, în afarã de o anumitã parte, care a apãrut într-o carte de interviuri cu maestrul Bogza.
- Ce-ar fi de fãcut?
- Sã nu uitãm sã omagiem pe acest mare poet, pe care l-am considerat ca pe un frate, cel mai mare si al nostru. Foarte mult a tinut la el prietenul nostru sfânt Nichita Hristea Stãnescu. Chiar el mi-a fãcut cunostintã cu maestrul, acum mai bine de 30 de ani. L-a recomandat ca pe un sfânt pãrinte al poeziei românesti si asa, iatã, acest poet e mai mereu prezent si valoros si util.
- Ati reveni la Câmpina?
-Sigur... Am rãmas cu impresia cã orasul Câmpina e bine orânduit si bine temperat asa, arhitectonic, pe plan urban, cu parcuri si grãdini îngrijite si nu mai spun cã acest spatiu face parte din vestitul spatiu mioritic al marelui Lucian Blaga, pe care am avut onoarea sã îl traduc cu anii si am publicat patru volume din el; mai mult am fost de multe ori în ultima sãptãmânã, la Breaza, adicã vizavi de Câmpina, si am o impresie, cred, foarte exactã cã acest spatiu e binevenit la noi, în Serbia. Si la Breaza, si la Câmpina am comentat si am avut discutii sã fim prieteni, orasele de aici, Câmpina si Breaza, cu douã orase din Serbia.
- Sunt spatii geografice asemãnãtoare?
- Eu sunt nãscut nu departe de Negotin, într-un sat micut, Cobisnita, un sat cu valahi, cum este în general regiunea Timocului pretutindeni. În ora.ul Bor - un fel de capitalã a noastrã, care e cel mai dezvoltat oras din Valea Timocului, pentru cã acolo sunt vestitele mine, sunt uzine de o valoare si importantã mondialã, acum un deceniu, a avut loc o întâlnire a scriitorilor din Balcani, unde au fost prezenti si scriitori din Romania, iar dl. D. R. Popescu a obtinut marele premiu al întâlnirii (într-un an care purta numele întemeietorului literaturii noastre, Vug Stefanovici Karagici) pentru nuvela ,,Duios Anastasia trecea”; a obtinut acest premiu, împreunã cu mari scriitori din Balcani, printre care se afla si poeta noastrã nationalã, Desanka Maximovici, si cel mai important prozator din ultimele decenii, Antonie Sarcovici. latã, D. R. Popescu a fost cu mare dragoste si atentie primit atunci la Bor, în regiune, la acea întâlnire de scriitori din Balcani.

- Dar acum suntem la Ploiesti...
- Pot sã spun cã, asa cum, prin glumã sau prin destin, se spune cã Bucurestiul e un fel de periferie a Ploiestiului, tot asa, capitala spiritualã a Ploiestiului sunt Câmpina sau Breaza, localitãti mai mici, asa cum în comparatie cu capitala nationalã a României, Bucurestiul este sigur o mega-atmosferã arhitectonicã în comparatie cu Ploiestiul. Dar Ploiestiul are o inimã care e foarte luminoasã, pentru cã, iatã, aici, într-un fel, s-a nãscut dramaturgia româneascã, prin marele Ion Luca Caragiale. Am avut onoarea sã traduc multe din piesele si schitele lui. La noi, «O noapte furtunoasã» a avut o glorie care a durat ani întregi. S-a jucat si la teatru, si la televiziune, si la fel de cunoscuti la noi sunt ploiestenii, într-un fel, prahovenii: Geo Bogza, ce sã mai spun de fratele nostru Nichita Hristea Stãnescu, care este prezent cu 10 volume la noi, în limba sârbã, din care eu personal am tradus 7, dar l-au tradus si altii.
- Ce a însemnat, ce înseamnã prietenia cu Nichita Stãnescu?
- Odatã, m-a întrebat cineva, la Baia Mare, dacã sunt cel mai mare, cel mai bun prieten al lui Nichita Stãnescu. Si eu am spus cã da, eu recunosc. Dar fiecare poate spune la fel. Fiecare poate sã lupte pentru acest stadiu de viatã, pentru cã, dacã-l citesti pe Nichita, atunci ai drept sã spui cã esti cel mai bun prieten al lui. Dacã-l citesti cum se cade, dacã-l citesti complex, dacã-l citesti cu inima plinã si sufletul deschis.
- Ideea pare a fi fost consacratã din timpul vietii lui Nichita. . . cã ati fi cel mai bun prieten al sãu. . .
- A, nu cred, pentru cã nu se ocupa Nichita de asa ceva. Si pentru el, ca si pentru mine, era asa. . ., noi nu ne lãudam cã suntem prieteni, adicã n-aveam nevoie, nici timp. Dacã esti cu cineva apropiat, n-ai timp sã recunosti cã esti apropiat. Dar, atunci când ne despãrtim în mod fizic unii de altii, golul acela, ca din Bacovia - „un gol istoric se întinde” - atunci este mult mai dureros si tu te gândesti. . .
- Si plângi, fie si numai înlãuntrul tãu. . .
- Ieri am vorbit despre faptul cã n-am dat lacrimã la vestea tragicã, pe 13 decembrie, nici la înmormântarea lui în cimitirul Bellu, pe 15 decembrie 1983. Uneori, foarte brusc, pe neasteptate, atunci când îmi este dor pe neasteptate de el, îmi cade câte-o lacrimã mai mare ca lumea. El a cucerit inima sârbeascã cum a si spus el, invers, «inima mea sârbea». Din punctul lui de vedere, Belgradul a fost, si Serbia în primul rând, a fost a doua tarã a lui, iar noi îl consideram, metaforic, singurul imperator care ne-a cucerit tara si pe care l-am primit cu dragoste. Altii, sigur, au avut alte interese si scopuri, dar Nichita a venit cu lumina inimii ca un reprezentant adevãrat al poeziei românesti. Noi l-am si considerat cã este domnitorul poeziei românesti. El s-a considerat cã este poliglot de limbã românã de 7 ori si cunoaste limba poezeascã de 23 de ori. Eu as spune de 64 de ori...
- Cum îl gãsiti pe Nichita acum, la 71 de ani de la nastere?
- Îl gãsesc. . . dar cred cã autocarul pleacã cu Nichita si eu rãmân aici, ca un pãzitor de statuie. . . Însã, este evident, el e tot mai tânãr, iar noi suntem tot mai muritori. Într-altfel, despãrtirea de Nichita ne obligã sã-l renastem din nou. Cred cã 31 martie, ziua de azi, La Ploiesti, este un motiv sã-l renastem noi, în mod spiritual. Asa cum spunea el, Eminescu si-a imprimat vocea în versuri. Noi nu avem în mod fizic înregistratã vocea lui Eminescu, dar îi stim versurile din Oda în metru antic, din Rugãciunea unui dac, din Luceafãrul, noi îl auzim pe Eminescu. În asa fel îl aud si eu pe fratele nostru Nichita Hristea Stãnescu, îl aud prin dor, prin versuri, prin, uneori, tãcerea lui sfântã. Abia asteaptã sã pronunte din nou versuri.

(Autobuzul plecase si l-am condus, pe jos, într-o negrãbitã plimbare pe strãdutele strâmte, cele câteva sute de metri pânã la Filarmonica ploiesteanã.)

Au consemnat Florin SCARLAT si Emanoil TOMA

Daniela Tomescu, Adam Puslojic, Ioan Flora - la Poiana Câmpina