Adrian Spîrchez

Este uimitoare capacitatea noastrã de a mistifica ori de a denatura lucrurile, stranie chiar usurinta si decenta cu care o facem, spre a dosi cât mai eficient adevãrul.Nu vã mirã, oare, usurinta cu care oamenii ticluiesc adesea minciuni spre a obtine anumite favoruri? Nu v-ati întrebat niciodatã de ce oamenii renuntã la libertatea de care dispun, spre a desemna o figurã carismaticã pentru a alege în locul lor, temându-se, parcã, de responsabilitatea ce le revine, în mod firesc, natural?
Potriviti în mijlocul naturii, cu o precizie divinã, oamenii, «animale sociale» definite în metafizica lui Aristotel, par a fi singurii capabili sã tãinuiascã adevãrul. Aceastã pozitie nu deranjeazã însã pe nimeni din moment ce a ajuns, în cele mai multe dintre cazuri, criteriul de diferentiere fatã de restul fiintelor.Omul a devenit, fãrã sã vrea, captivul diverselor circumstante si ipostaze ce îl constrâng sã afiseze un chip si o atitudine ce nu îi sunt deloc proprii în sine; în goana sa teribilã dupã «treburi», se pare cã a devenit un simplu produs al actiunilor ce servesc mize sociale si interese comune.Cu toate acestea, ne spunem unii altora cã suntem liberi, stãpâni ai propriilor alegeri si cã pornirile noastre vizeazã dezvãluirea adevãrului. De fapt, nu suntem decât niste garanti constiinciosi ai unui «contract social» ce dã actiunilor noastre un aspect finalist; de altfel, aceastã înflãcãrare cu care ne predicãm libertatea si setea de adevãr, pare a fi balsamul necesar alinãrii suferintelor datorate constrângerilor ce ne asalteazã din toate directiile – încercãm, oarecum, sã reducem o disonantã sensibilã convingându-ne «cã totul este bine».
Elogiul ce se aduce astãzi «profesionistului» este edificator în acest sens; acest individ nu recunoaste cã este posesorul unei libertãti formale, conditionatã de apartenenta sa la un ansamblu social - colectivitate ce îsi datoreazã dãinuirea rigorii normative. Spre deosebire de indivizii obisnuiti, însã, captivitatea sa este întretinutã de forte ce îi alimenteazã vanitatea si îl face independent de succes, de simpatia celorlalti, ori de bani, iar aceasta, într-un grad foarte ridicat. Antrenat de ambitii ridicole si de dorinta de a se înnobila cu faima necesarã, el uitã de sine, motiv pentru care intervine si întrerupe ordinea fireascã a lucrurilor, modificând-o si dându-i forma ce s-ar potrivi cel mai bine psihozei sale. Sã se datoreze aceastã atitudine în exclusivitate modernitãtii, care confiscã si încapsuleazã în mod abuziv caracterul traditional al umanitãtii si îl aruncã în vâltoarea unui proces evolutiv fãrã frontiere si, aparent, controlat?
Gânditorii Antichitãtii au simtit nevoia impunerii unei distinctii metafizice fundamentale între esentã (valori autentice) si aparentã (valori ce tin de subiectivitatea umanã), refuzând sã accepte drept bunã si suficientã realitatea ce înlãntuie, treptat, pornirile spiritului. Socrate invoca, adesea, importanta maximei înscrise pe frontispiciul Oracolului din Delphi «Cunoaste-te pe tine însuti», în dialogurile cu discipolii sãi, spre a-i încuraja pe acestia sã urmeze calea cunoasterii veritabile, adicã a ceea ce grecii numeau episteme. Spiritul, credeau ei, este nemuritor, iar pentru a dobândi constiinta valorilor eterne, este necesarã cunoasterea sinelui ce poartã amprenta eternitãtii, a vesniciei spiritului. Platon, discipol al lui Socrate, era de pãrere cã tot ce existã îsi dobândeste unitatea si trãsãturile caracteristice prin participarea la prototipuri ideale, prin copierea, fie si imperfectã, a acestora. Faptul cã un lucru sau o faptã este ceea ce este, în mod diferit fatã de altele, faptul cã în lume existã ordine si nu haos, se datoreazã unor modele ideale, invizibile pentru simturile noastre, dar cu care sufletul a intrat în contact. Acest proces al cunoasterii veritabile necesitã trudã si renuntarea la iluziile cunoasterii opiniative ce îsi revendicã adesea identitatea cu adevãrul. Odatã dobânditã constiinta valorilor, prin cunoasterea sinelui, nu existã cale de întoarcere; cel care va sti ce este Adevãrul, va fi, în mod necesar, un practicant al acestuia, va fi «adevãrat» si va dobândi de asemenea adevãrata Libertate – Veti cunoaste adevãrul, iar adevãrul vã va face liberi.Noi refuzãm, însã, sã ne folosim constiinta si ratiunea spre a ne cunoaste pe noi însine, iar din aceastã cauzã, nu ne cunoastem impulsurile si slãbiciunile lãuntrice, adevãratele resorturi ale propriilor actiuni – de aici, întregul sir al consecintelor nefaste ce au, însã, un caracter necesar. În momentul în care spiritul devine mercantil si tributar exigentelor profane, el nu mai poate fi catalogat drept binefãcãtor si nobil, deoarece se îndepãrteazã de unicul sãu scop, si anume slujirea Adevãrului. Arta pare a fi singura activitate ce serveste cãutãrii de sine a omului, deoarece, vede în contemplarea si studiul naturii o ratiune de a fi, un scop în sine demn de urmãrit si capabil sã depãseascã limitele concretului. Vânturile, oceanele, norii ori furtunile surprinse de melancolia artistului în creatiile sale, sunt toate simboluri ale eternitãtii si ale unei vesnicii ce ne asigurã dreptul la visare si la nemurire; în acest cadru, viata unui munte ori ritmul unei ape sunt pãtrunse de întelesuri si de semne sacre. Natura reuseste sã aline multe din rãnile pe care le avem, iar inocenta artistului încearcã sã surprindã si sã ipostazieze vesnicia acesteia, spre a trezi în noi acea cãutare de sine ce are drept obiect deslusirea primelor principii si cauze.
Valorile nu mai joacã un rol important în viata noastrã, iar noi trãim un timp al imoralitãtii, dupã cum spunea Nietzsche, în care valorile nu mai au nici o valoare, totul fiind permis, chiar si ridicarea minciunii la rang de virtute. Sãvârsirea unor fapte imorale, pare unica solutie a problemelor de astãzi, probleme ce ne îndepãrteazã de sinele interior si de constiinta faptului cã Adevãrul existã – el nu existã însã în cãrti si nici nu poate fi predicat de la înãltimea unui pupitru de comandã. Adevãrul trebuie trãit.