REVISTA NOUÃ fernando arrabal

redactia

Fernando Arrabal. Nãscut la 11 august 1932 la Melilla (Maroc). A publicat 12 romane, 6 culegeri de poeme, aproape 70 de piese de teatru, 16 eseuri si epistole, aproape 150 de cãrti pentru bibliofili si poeme ilustrate între altii de Dali, Picasso, Olivier D. Olivier, Dorny, Cortot, Ponperon, Dassianos. A realizat 7 filme de lung metraj, între care ultimul consacrat lui Jorge Luis Borges. E fondatorul, în 1962, al miscãrii "Panique" împreunã cu Roland Topor si Alexandre Jodoromsky; "Panique" vine de la zeul Pan, totalitatea. Omul "Panique" e un om al tuturor refuzurilor, al refuzului tuturor pericolelor, el nu se expune si moare ca un erou.

vezi personal site: http://www.arrabal.org/

S-a scris mult despre Fernando Arrabal, despre cãrtile sale, teatrul sãu, filmele sale, pictura sa. Despre persoana lui, de asemenea, cã e un expert în provocãri, un maestru al grotescului, al exagerãrii, al imprevizibilului, al paradoxului, un fanatic al limitei. Scurt, cã era totul, în afarã de "normal", el, care sublinia pe drept cã nu e normal sã fii normal…

Anul care tocmai a început [2000, n.t.] a deschis o polemicã mai degrabã bizarã: unii pretind cã umanitatea a trecut pragul mileniului, altii cã nu. Existã, deci, impresia cã suntem într-un fel de stare intermediarã în care timpul ar fi dispãrut subtil, un an pierdut între secole, nu?
Suntem în anul 2573 de la fondarea Rome i. Nu sunt nici Witgenstein, nici Kant, nu cred cã timpul existã, nu cred nici cã e relativ. E inexistent. Atunci aceastã ceartã bizantinã referitoare la aceastã compatibilitate pe care o evocati nu are sens pentru mine. Mã încearcã o furie când mi se vorbeste de acest lucru, dar sunt ca Socrate: era furios pentru cã nu-si biciuia sclavul. Toate aceste certuri fac parte din ceea ce as numi oximoroane de cifre. Oximoronul include o contradictie în sine.

Cu toate acestea, ati fost numit un pãtimas al simbolismului cifrelor. Cei trei zero de dupã 2 au produs destule himere în lume.
Dialogul nostru e în întregime caraghios, îmi vorbiti de timp si sãriti la cifre. Nu vãd legãtura. Asta n-are sens. Între noaptea de 31 decembrie 2752 de la fondarea Romei si dimineata de 1 ianuarie 2753 de la fondarea Romei petrec cinci ore scriind, ca un cãlugãr.

Sunteti nãscut în 1932, ati avut, deci, ocazia sã vedeti cea mai mare parte a ororilor secolului. Hitler, Franco si ceilalti. Ce privire ati aruncat asupra acestora?
Eram martor indirect… mai degrabã prin oamenii din jurul meu care au participat - de exemplu, tatãl meu. Dar eu n-am rãdãcini, nu sunt ca un vas de flori, am picioare. Asadar, am trecut dintr-o tarã în alta. Aceste evenimente sunt legate de contextul geografic. Dar as fi putut fi martor chiar dacã as fi trãit la antipozi - adicã în Noua Zeelandã.

Dar într-o zi, când v-ati întors în Spania, politia franchistã v-a arestat.
Da, într-adevãr, ca multi altii, am fost arestat. Nu era privilegiu. Oricum, era un singur omagiu pe care un astfel de regim îl putea aduce unui pot: sã-l închidã si sã-i interzicã opera. E ca si cum mi-a dat un premiu.
Spuneti undeva cã e o artã sã pui întrebãri. Cã, în 1967, chiar politistii care v-au arestat în Spania au pus întrebãri excelente. Atunci, care sunt întrebãrile pe care vi le puneti?

INDISCRETIA RÃSPUNSURILOR
Cred cã am spus cã întrebãrile nu sunt jenante. Rãspunsurile sunt acelea care pot fi indiscrete. Politistii care m-au interogat aveau pe o parte un fel de girafã cu platosã de otel, erau, în acelasi timp, speriati si determinati. Ca si cum acest lucru ar corespunde profesiei lor. Mi-l imaginez pe Platon atunci când piratii l-au atacat pe drumul spre Atena. Înconjurat de o turmã, de o turmã de girafe.

De girafe?
Din cauza stângãciei girafelor. Exista o parte echivocã la politisti, pentru cã ei erau în pozitia incomodã a functionarilor care aveau putere de a tortura si în acelasi timp îsi puteau pierde slujba. Acum, mã întreb dacã totul se întâmplã din indeterminare sau din incertitudine. Aceasta e întrebarea. Si mã gândesc cã din incertitudinea care este - sunt bucuros pentru - în grad inferior al indeterminãrii. Indeterminarea e definitivã. Pentru cã sunteti luxemburghez, trebuie sã stiti cã Heisenberg a vorbit nu departe de acest loc despre asta. A luat premiul Nobel, astfel, în anul nasterii mele.
Nu vã place prea mult cuvântul avangardã atunci când e vorba de artã, vã face sã vã gânditi la rãzboi…
Nu-mi place acest cuvânt din cauza armatei, a rãzboiului. Dar trebuie sã tine, cont cã literatura si arta nu este o mãrturie, nici o oglindã. Ci o luptã. Mi-au plãcut mult militarii din jurul meu. De exemplu, tatãl meu era militar si maestrul meu Cervantes a decis: gândea cã armata e superioarã literaturii. În consecintã, am multã simpatie pentru militari, o simpatie care nu trebuie folositã pentru a ajunge pe terenul lor. Însã, cum nu prea mai sunt rãzboaie, militarii joacã golf. Fratele meu e general în armata aerului si joacã golf: e cea mai bunã solutie pentru militari.

Golful ca o continuare a rãzboiului cu alte mijloace?
E un joc. Deci o viziune divinã asupra prezentului. Si apoi, e un joc condus de hazard si în care strategia are un rol important. E un fel ignobil sã vorbesti de tacticã. Ca în jocul de sah care îmi place pentru cã e un meci de box. Precum literatura care e si ea adesea un meci de box cu propriile amintiri. Si aici poetul poate cãdea în confuzie, luptându-se cu el însusi. În fata ghetii. Am fost foarte înduiosat atunci când cineva mi-a fãcut cadou o oglindã care nu se putea sparge. O oglindã metalicã. Era surprinzãtor. Si tot ceea ce este surprinzãtor poate ajunge la adevãr.

Si l-ati vãzut?
De multe ori. Sunt o creaturã a lui Dumnezeu, El m-a creat dupã chipul sãu, asadar mã privesc pentru a sti cum este El. Dumnezeu. În tablourile mele arãt deseori aspectul meu fizic, existã aici portretul moral. Acum câteva sãptãmâni, eram cu regele Spaniei, i-am vãzut mâinile. Atunci am zis cã liniile mâinii sunt foarte importante. Ele nu aratã viitorul, ci momentul în care trãim. De aceea Mandelbrot, creatorul fractalilor, este interesat acum de Dumnezeu. Este interesat, în acelasi timp, de finante si de meteorologie. Se poate explica în mod rational cum creste bursa, dar nu se poate prevedea viitorul.

Dumnezeu e mai degrabã în cãdere azi, nu?
Aici, blasfemiati. Vorbesc de studiul asupra divinitãtii, studiul pe care un profan îl face asupra divinitãtii. De altfel, cred cã Mandelbrot nu este credincios. Se intereseazã mult, însã, de teoria motivelor, ultimul avatar al teoriei fractalilor. Motivele divine, ale divinitãtii observate din punctul nostru de vedere profan.

De ce nu vã plac turistii?
Faceti aluzie la articole pe care le-am publicat cam peste tot în lume. Chiar si în L'Equipe. Aici a-ti citit?

Nu, pe site-ul web al dumneavoastrã.
Ah! Mã interesez mult de creatie. Acela care refuzã creatia, îl refuzã pe Dumnezeu. În momentul alegerii numelui site-ului meu, care a fost construit de o femeie remarcabilã, o mare artistã germanã care se numeste Franziska Megert, ea m-ia spus cã ar trebui sã se numeascã "Arrabal point.com". Com e comun. Eu nu pot fi comun. Asta sunt Titanii, Hitler, Stalin si tot ceea ce vrea sã fie comun. Asa cã am ales ".org".

TREBUIE FURATI CAII
Dar, ca sã revin la turistii pe care i-ati evocat, în articolele mele vorbeam de Las Vegas, de tigrul alb, de hotelul The Venetian cu Venetia sa virtualã… Am primit multe scrisori care-mi spuneau cã în Le Monde s-au fãcut pagini despre acest subiect, cã nu m-au copiat. Plagiat. Însã e foarte bine sã plagiezi. A plagia vine dintr-un cuvânt grec care semnificã "a fura un cal". Trebuie sã se fure caii, întrucât caii sunt drogul. O fiintã umanã e precum un arbore. Atunci când i se taie ramurile, e perfect. Creste mai bine. Dar în aceastã poveste cu turistii, m-am interesat de virtual. Pentru cã iluzia m-a interesat întotdeauna. Inteligenta artificialã. Atunci când mi s-a fãcut cadou un joc de sah electronic, am jucat contra inteligentei artificiale. Atunci masina m-a întrebat: "sunteti un alt ordinator?" pentru cã am rãsturnat situatia. Era o insultã. Eu voiam sã înving inteligenta artificialã. Lumea virtualã e o lume de coitus interruptus, nu e lumea mea.

Si care e lumea dumneavoastrã?
E lumea care existã în ceea ce eu numesc inteligentã, singurã. Adicã arta de a combina amintiri. Ceea ce nu poate face masina. A combina imaginea si a se servi de ea. Masina face altceva. De altminteri, ea nu crede în Dumnezeu. Ea chiar nu crede în Dumnezeu, ea nu crede chiar în propria inteligentã. Ea nu poate fi vanitoasã. De ceea Las Vegas este foarte ciudat: e vorba de un nou Disneyland virtual. Aici se regãsesc Venetia si gondolierii virtuali care vã plimbã pe canale care sunt mai mult canale decât acelea de la Venetia. E perfect. Chiar cerul, pentru cã totul se petrece într-o grotã, în subsolul hotelului The Venetian, e perfect, cu stele. Nu se riscã o confruntare cu realitatea, cu furtunile, cu vreun cataclism, cu nimic.

Si nu vã e teamã cã inteligenta artificialã biruie umanul?
Nu poate câstiga. Sunt douã lucruri diferite. Ea poate câstiga la jocul de sah. E o sclavã. Socrate avea sclavi. Acum avem masini, e mai bine. E mai linistitor. Ceea ce e bine e cã toate acestea consolideazã individualismul. Lumea care s-a sfârsit în 1980 era o lume de grupuri. Acum ai nenorocirea si fericirea de a fi singur.

Si, în lumea realã, interveniti?
Sunt în toate cataclismele. Particip chiar înaintea altora. Atunci când mi se zice azi: "participã", asta nu-mi spune nimic. De exemplu, a merge în Cambodgia în momentul în care tocmai ucisi un milion de oameni, mã interesa. Apoi, când toatã lumea, inclusiv biroul politic de la Moscova, a spus cã era o atrocitate, numai prezenta interesul anterior,

Ati scris, deloc rãu, scrisori, regelui Spaniei, recent, dar si lui Castro sau lui Franco. Ce v-a împins s-o faceti? Ceea ce ati scris, de altfel, piesele dumneavoastrã, filmele, poemele, proza, nu era suficient?
Era o nebunie suicidarã. Pentru cã în momentul în care i-am scris lui Franco, nu trebuia s-o fac. Nimeni n-a fãcut-o. Era în viatã si se rãzbuna. Si era de o mie de ori mai puternic decât mine. În acel moment toatã lumea era franchistã în Spania, apoi, odatã ce Franco a murit, toatã lumea a devenit antifranchistã si scrisoarea mea cãtre Franco a devenit un afront pentru ei.

Astãzi, ati scrie o scrisoare cui?
As scrie diavolului. Sau lui Dumnezeu. Dar mi-e tare teamã, pentru cã, dacã o fac, se va spune din nou: "ce se tot amestecã Arrabal?" Si în cinci sau zece ani toatã lumea va scrie scrisori lui Dumnezeu sau diavolului. Atunci îmi e putin teamã, dar tare mi-e poftã sã-i scriu lui Dumnezeu.

Ca sã-i spuneti ce?
Ca sã-i spun sã mã lase sã câstig o partidã de sah. Vreau sã joc o partidã de sah contra lui si sã fac mãcar o remizã. Sã joc cu albele.
Nu îndrãznesc sã mã gândesc la asta. Dumnezeu nu poate pierde. El poate cel mult sã facã remizã. Nu, Dumnezeu nu poate pierde. Nu e posibil. El m-a creat pe mine.

Convorbire realizatã de Jean Portante pentru revista "Jeudi".
Traducere si prezentare de Florin Dochia