REVISTA NOUÃ julio cortazar

redactia

Julio Cortázar s-a nãscut în 1914, la Bruxelles, din pãrinti argentinieni si a încetat din viatã în 1984, la Paris, unde a fost profesor si traducãtor timp de treizeci de ani. Este, mai ales, autorul, cunoscut pe plan mondial, al cãrtilor "Labirint", Armele secrete si Cartea lui Manuel, pentru care i s-a decernat Premiul Medicis pentru literaturã strãinã în 1974.

Julio, existã impresia cã tu contesti în permanentã realitatea pe care o trãim, de exemplu, zi de zi, cã tu o contesti sau o refuzi. Pari a avea o plãcere rãutãcioasã sã cercetezi grãuntele de nisip, capabil sã dezvãluie ordinea aparentã, unitatea artificialã. Esti de acord cu aceastã manierã de a vedea care e, poate, foarte prezentã în Labirint, de exemplu?

Da, în principiu, sunt de acord, dar, dacã vrei, ajustând putin. Pentru cã ar fi eronat sã se spunã cã refuz sau cã regret realitatea. Din contrã, din punct de vedere al vietii personale, sunt foarte realist. Dacã e cineva care e fericit sã fie viu, acela sunt eu. Am sentimentul cã am o viatã, o viatã unicã; si de-a lungul acestei vieti, am încercat sã trãiesc la modul cât mai intens posibil. Asadar. Din acest punct de vedere sunt foarte multumit de a fi plonjat în realitate, si realitatea mi-a dat enorm de multe lucruri. Astfel, din copilãrie, ideea mea despre aceastã realitate u era aceeasi cu cea a colegilor de scoalã, întrucât pentru acestia însemna întotdeauna acceptarea oarecum conformistã a unei realitãti impuse de vocea intelectualã. Ei stiau deja ce era un scaun, un creion, mama. Si pentru mine, totul era putin neclar, adicã tot timpul aveam o impresie într-un fel poroasã a realitãtii si încã si astãzi e la fel. Înseamnã cã accept realitatea; însã, pentru mine, în orice caz, e un fel de imens burete plin de gãuri si, prin aceste gãuri, alunecã tot timpul elemente, pretinse coincidente, cãrora li se spune hazard, care îl modificã, care îl face sã basculeze, sã se schimbe. Si atunci, în momentul acesta, simt cã ajung la ceea ce în povestile mele ia panta fantasticului, a ceea ce este numit fantastic.

E, de asemenea, un lucru care traverseazã opera ta în raport cu aceastã perceptie a realitãtii: existã impresia cã tu ai ceva de împãrtit cu vechiul principiu occidental, cauzalitatea.

A, da, cu sigurantã. Dacã faci aluzie directã la cele douã lucruri care sunt numite timp si spatiu, cãrora nu li se cunoaste natura. Poti fi aristotelian, poti fi kantian, poti, chiar sã le percepi ca hindusii, de exemplu. Adicã notiunea de timp si cea de spatiu, care determinã cauzalitatea, relatiile cauzã-efect în timp si în spatiu nu sunt atât de simple pentru mine. Am impresia cã sunt cauze care declanseazã efecte absolut imprevizibile dupã o logicã aristotelianã si cã existã pretinse efecte ce ar putea corespunde unui sistem de cauze care nu e acela aparent determinant pentru respectivul efect. E un lucru pe care-l constat zi de zi si trebuie sã gãsesti urme în povestiri precum "Omul la pândã" si în altele.

Impresia pe care o am ca lector este cã asist la o serie de efecte despre cauza cãrora nu stim nimic. Atunci - si asta e o altã întrebare - ce este fantasticul si ce tipuri de raporturi determinã acesta între literaturã si realitate?

Sunt aici douã întrebãri. Prima atinge totdeauna problema cauzalitãtii si, mai cu seamã, problema timpului, a faptului cã eu mã simt protejat cel mai adesea în bifurcãrile timpului, în timpuri care nu mai sunt acelea pe care pot sã le mãsor cu ceasul de la mânã- O bunã parte din povestile mele fantastice se învârt în jurul acestei modificãri a notiunii ordinare, cauzale a timpului. Asta nu o pot explica. Pur si simplu, mã supun ei. Sunt momente în care mã gãsesc plasat în situatii temporale care nu coincid ci situatiile obisnuite ale temporalitãtii. Cât despre a doua întrebare, am uitat-o deja.

Ce tipuri de raporturi suscitã literatura si realitatea în opera lui Cortázar? Fantasticul transformã realitatea? Fantasticul percepe un anume numãr de lucruri care sunt dincolo de realitate?

Da, însã, vezi, aici, o datã în plus, existã o problemã de terminologie si de vocabular care e foarte primejdioasã, pentru cã noi, occidentalii, suntem prin definitie, fiinte binare si destul de maniheiste în ansamblu. A face aceastã diviziune cu adevãrat maniheistã între realitate si fantastic, e un lucru pe care eu nu-l accept, Cred cã fantasticul face parte din realitate. Dacã vrei, e parte mai putin cunoscutã, exceptionalã si care nu face obiectul legilor. Nu existã legi care se referã la fantastic. Dar, pentru mine, fantasticul e tot atât de real cât pretinsa realitate. Sunt doar momente interstitiale, dacã vrei, în realitate, gãuri în burete, care, însã, pentru mine, au o încãrcãturã de realitate în general mai puternicã decât realitatea însãsi. Când existã o invazie fantasticã, fie în viata mea, fie într-o povestire pe care o scriu, partea fantasticã e mai realã decât realitatea. De fapt, fantasticul face ca realitatea sã retrogradeze putin, o estompeazã, o pune în planul secund, pânã ajunge sã disparã; si atunci realitatea îsi recapãtã greutatea, pentru cã revenim la sistemul nostru, la codurile noastre, la legile noastre, la logica noastrã.

În cãrtile tale, animalul pare sã reprezinte în majoritatea timpului o amenintate ocultã, introduce o rupturã în ordinea linearã a realitãtii. Mã gândesc, în special, la o nuvelã pe care o gãsesc foarte frumoasã, "Varã", unde în imaginea calului alb se concentreazã tot ceea ce este spus. Poti spune care e corespondentul animalitãtii aici? Mã gândesc la imaginea tigrului care se plimbã în acel apartament fãrã sã se stie exact ce va face.

Da. Cred cã pot rãspunde, poate pe jumãtate, la aceastã întrebare, pentru cã acest sentiment initial în raport cu animalele si mai ales cu insectele e putin extrapolat de lungul întregii mele vieti, întelegând prin asta ansamblul regnului animal. Am vãzut totdeauna animalele ca fiinte cu care împart o mare parte a lumii mele, pentru cã am cu ele raporturi, paralele de similitudine pe care nu le am cu plantele. Mã tem atâta de regnul vegetal, în care comunicarea e totalã, în timp ce cu animalele, chiar cu acelea care sunt mai îndepãrtate de mine, împart faptul de a umbla, de a striga, de a coincide pe toate planurile. De aceea nu gãsesc foarte ciudat ca, la un moment dat, când am început sã scriu povestiri fantastice, anumite forte, sã le numim pulsiuni, dacã vrei, care erau foarte intense în mine si care aveau nevoie sã se exprime, dar care nu o putem face în mod direct, pentru cã nu existã un mod direct de exprimare pentru ele, sã se fi încarnat, ca sã zic asa, sã-si fi gãsit simbolul într-un animal sau într-o conduitã animalã. Ai citat douã, trei povestiri. As adãuga una care-mi vine în memorie acum. E povestea omului care vomeazã iepurasi. Acesti iepurasi încarneazã evident, în acel moment al vietii mele, o nevrozã atât de puternicã, atât de gravã, de care sufeream în acea perioadã: si aceasta si-a gãsit încarnarea, expresia simbolicã, în imaginea iepurasului. Si în povestirea "Varã", care este în foarte mare mãsurã autobiograficã, calul alb a fost pentru mine încarnarea totalã a unei faste demonice, a unei forte care încerca nu doar sã mã distrugã pe mine, ci chiar si ceea ce mã înconjoarã si cu deosebire în acel moment al vietii mele care era pe punctul de a se distruge, de altfel. Calul alb încarna forta care încerca sã distrugã si care pânã la urmã, îl distruge. Stii… asta vine dintr-o halucinatie vizualã, la fereastra mare a unei case de vacantã (de cealaltã parte nu erau decât tenebrele câmpiei, ale grãdinii), într-o searã în care ascultam muzicã, am simtit ca si cum, dintr-un moment în altul, un cap imens al unui cal alb se putea ivi si, dacã vrei, nu mã ameninta din exterior nimic din ceea ce priveam, si îmi era foarte teamã. A fost ca un cosmar în stare de trezie. Am simtit prezenta unui cal alb. Dupã aceea am uitat, însã, povestirile mele se declanseazã totdeauma în acest fel. E un fel de izbucnire. Si, apoi, tot ceea ce urmeazã se petrece la masina de scris.

Pare a fi vorba, la Julio Cortázar, de douã estetici. Într-un text, descrii estetica nuvelei folosind imagini extrase dintr-un meci de box, aceea a formei mãnusii, de exemplu, atunci când în roman existã impresia cã materia se expune, se expune, însã, fragmentându-se. Ce înseamnã la Julio Cortázar scriitura unei nuvele si ce înseamnã scriitura unui roman?

Întrebarea e foarte clarã si sper cã rãspunsul va fi la fel. Totul depinde de punctul de plecare. Stii, eu nu sunt un om sistematic, nu-mi fac un plan de lucru. Fie pentru nuvelã, fie pentru roman; e un fel de situatie, un fel de irupere care se produce la un moment dat în mine. Nu stiu ce incident, nu stiu ce lucru destul de banal, destul de trivial, declanseazã o nevoie de a le continua sub formã narativã. Si mã asez la masina de scris si încep fie un roman, fie o nuvelã, cel mai adesea, fãrã a sti exact cum se va sfârsi. Ceea ce-mi provoacã plãcerea ludicã de a scrie, fiind eu însumi acela care nu stie exact ce se va petrece. Dar este un lucru pe care îl stiu la perfectie. Înainte de a scrie prima frazã, stiu cã subiectul A va da o nuvelã si cã subiectul B are nevoie de un roman. Si asta duce la un alt lucru care este îndeajuns de important, în tot cazul în mintea mea, adicã diferenta capitalã dintre nuvelã si roman. În acele reflectii despre care tocmai ai amintit, asimilez nuvela notiunii de sferã, sfera ca si corp geometric perfect, care e absolut închis asupra lui însusi în perfectiune, pentru cã nici un punct al sãu nu-i poate depãsi suprafata. Acesta este simbolul nuvelei. O nuvelã e un lucru fatal, o naratiune foarte scurtã care trebuie sã se închidã în mod perfect, ca o sferã, pentru a fi o nuvelã asa cum o întelegem. Din contrã, un roman nu e niciodatã "sferã". Un roman e ceea ce Umberto Eco numeste operã deschisã, adicã posibilitatea de a se deplia, de a se bifurca. Romanul este un arbore si nuvela e o sferã.

Dupã mine, imaginea e adevãratã, pentru cã, la tine, romanele nu se încheie.

Da, si sunt foarte multumit de acest lucru. Sper cã ele se continuã în cititor. Aceasta este ambitia si speranta mea. […]

(Sursa: Nuit blanche; realizat în mai 1978 de Marcel Belanger)
Traducere de Florin DOCHIA