…Dacã mai citim… Oricum, poate pãrea superfluã o asemenea discutie, dacã dãm crezare tuturor „plângerilor” pe marginea „zãbavei celei mai cu folos”. Rândurile mele sunt, însã pentru cei care (mai) citesc, la ceilalti oricum nu ajung… De unde aceastã temã?
În schimbul de publicatii culturale cu un bun prieten (câti sunt aceia care-si pot permite azi sã cumpere toate revistele care-i intereseazã?), am observat cã anumite texte din paginile tipãrite erau subliniate, ba chiar si comentate concis pe margini. Un semn de exclamare, de întrebare, un cuvânt, douã de aprobare ori de respingere a unei idei / afirmatii, o trimitere la alt text sau la alt autor. Interesant era cã si eu as fi subliniat aceleasi rânduri / cuvinte / paragrafe. Si mi-am amintit cã multe dintre cãrtile mele aveau comentarii pe mansetã, sublinieri, trimiteri. Si eu, si prietenul meu citim „cu creionul în mânã”. E bine? E rãu? „Nu mai mâzgãli cãrtile!” – îmi ziceau tata ori câte un profesor pe vremea când eram elev. Mã conformam, atunci, cu greu, dar când am scãpat de „rigorile” scolii mi-am „fãcut de cap”, astfel cã, acum, când reiau lectura vreunui tom pãstrat cu sfintenie în bibliotecã, regãsesc notitele de atunci. Uneori mã surprind prin acuitate, alteori mi se par cã dateazã, cã sunt naive. Sunt acolo tot eu, la diferite vârste, dar parcã încheg un dialog cu o altã fiintã, oarecum strãinã, dar apropiatã. Si mai intru în dialog cu autorii cititi atunci si recititi acum, si ei alti si aceiasi, dezvãluind alte mistere ale textelor lor. Asadar, continuu sã „mâzgãlesc” cãrtile, pe cele vechi si pe cele noi, de parcã as fi unul dintre copistii de manuscrise din Evul de Mijloc, care adãugau ceva de la ei – un rând, o poveste cu sau fãrã tâlc, un comentariu – manuscriselor pe care le reproduceau. Saltul imaginatiei este reconfortant, adaugã un plus de spectacol interior lecturii care, astfel, nu poate fi decât activã.
De fapt, nici nu cred într-o altfel de lecturã decât aceea activã, în care nu te rezumi la a fi receptor, ci esti si emitãtor de mesaje, fie chiar si numai pentru tine însuti. Lectura „pasivã” ar fi de divertisment, dacã divertismentul ar fi aruncat la cea mai de jos treaptã a vietii spirituale (?). Pentru cã mi-e greu sã cred cã divertismentul (legat de dimensiunea ludicã a fiintei) s-ar situa în afara spiritului. «Divertismentul nu este atât o formã a pierderii de sine care provoacã sleirea firii omenesti, cât o încercare a omului de a se regãsi, uitând de sine, printr-o miscare disperatã de a refuza suferinta, dobândind-o» - scria, într-un eseu, Viorel Cernica, pledând, cred, pentru refuzul divertismentului ca „uitare de sine”, asadar, ca suferintã. Si lectura poate fi practicatã ca „uitare de sine”, ca refugiu de realitatea frustrantã. Fiinta însãsi este amenintatã de o potentialitate schizoidã, de înstrãinarea de sine, de o tendintã centrifugalã, de esuarea în concret. Înteleg lectura activã ca practicã a unui ritual de exorcizare a acestei tendinte, de întemeiere în realitate, în relativitatea acesteia. Asadar, voi „mâzgãli” si eu, în continuare, prietene, cãrtile si revistele, voi scrie pe mansetele paginilor, spre neuitare. Altfel, cu ce folos aceastã zãbavã?

Florin Dochia