(urmare)
În
general, când se vorbeste de opera dvs., se uitã aceste
aspecte democratice si etice si se opereazã o centrare pe cuvântul
deconstructie. Asupra acestui subiect, numerosi oameni spun cã
Jacques Derrida e prea complicat pentru ei. În fapt, cei ce vã
gãsesc ilizibil nu pot, probabil, plonja în adâncul
scrierilor dvs. si le cautã mai cu seamã un început…
Or, explicati în Despre gramatologie, precum si în Limitele
filosofiei, cã nu existã început absolut justificat.
Pentru a vã citi, în locul unui început, trebuie
cãutatã o strategie, adicã sã te cufunzi
în text si, plecând de acolo, sã încerci o
manoperã de întelegere cu teme care revin frecvent si care
sunt, finalmente, în inima întregii dvs. activitãti
intelectuale.
Ar trebui citite si textele pe care textele mele le citesc! Ar fi absurd
sã se spunã cã toate sunt „facile”, dar
dificultatea lor nu este de felul aceleia fatã de care se obiecteazã
adesea. Sunt douã categorii de „respingeri” în
aceastã privintã, douã tipuri de non-cititori.
Mai întâi, cei care nu muncesc destul si se cred autorizati
sã procedeze asa; acestia se înãbusã repede,
presupunând cã un text trebuie sã fie imediat accesibil,
fãrã munca însãsi care constã în
a citi si a citi ceea ce eu scriu, de exemplu. Apoi, sunt non-cititorii
care vin cu pretextul unei pretinse obscuritãti pentru a înlãtura
- în realitate pentru a cenzura - ceva care îi amenintã
sau îi îngrijoreazã, îi deranjeazã.
Argumentul dificultãtii devine atunci un detestabil alibi. Bineînteles,
ati spus-o, nu existã început, totul a început cu
mult timp înainte de noi, nu? Eu încep prin a lua act de
faptul cã lucrez aici si acolo, într-o anume traditie filosoficã
mai mult sau mai putin francezã, nu scriu decât în
francezã, o anumitã francezã, uneori foarte veche
si foarte vie. Încerc sã-mi asum toate responsabilitãtile
francofone, care constau în a mosteni de o manierã activã,
afirmativã, transformatoare, fidelã-infidelã ca
totdeauna, infidelã prin fidelitate, Dar nu se poate reîncepe
în fiecare moment. Ar fi o nebunie din punct de vedere economic.
De unde necesitatea releului pedagogic al scolii, al universitãtii,
al mijloacelor de comunicare. Oricine scrie ia în calcul aceastã
economie potentialã si aceste mijloace de comunicare, aceste
solidaritãti si tine seamã si de aceste riscuri…
Problema învãtãrii traverseazã întreaga
mea muncã si toate angajamentele mele politico-institutionale,
în ceea ce priveste scoala, universitatea, mijloacele de comunicare.
Ati
insistat mult asupra textelor de la care plecati când lucrati
si care existã înainte de dvs. Sunt foarte impresionat
de importanta acestei lecturi de texte în opera dvs. pe care îmi
permit sã o leg de rolul comentariului la evrei. În iudaism,
traditia s-a constituit pe comentariu si ea nu existã decât
în raport cu comentariul. Biblia nu e un text sacru, în
sensul cã ea nu existã decât prin si datoritã
comentariilor acelora care au citit-o. Se poate spune cã aveti,
fatã de corpusul filosofic al omului civilizat de azi, aceeasi
atitudine pe care poporul evreu o are fatã de Torah, aceastã
vointã de a comenta un corpus, de-a lungul timpului, de a spune
cã el nu este sacru. Cã el nu e comprehensibil azi decât
prin comentariul de azi.
Cuvântul comentariu îmi creeazã jenã. Nu stiu
dacã ceea ce fac relevã comentariul – o notiune obscurã
si supraîncãrcatã, mai putin dacã nu i se
imprimã acestui cuvânt o inflexiune mai activã,
mai interpretativã: o contra-semnãturã care pune
sinele pe cursul si dincolo de lectura pasivã a unui text care
ne precede, dar pe care îl reinterpretãm, atât de
fidel pe cât e posibil, lãsându-i o mascã.
Asupra referintei iudaice, asupra „apartenentei” mele, dacã
putem zice asa, despre iudaism, cum, fãrã îndoialã,
stiti, s-a scris mult de-a lungul anilor si acest lucru m-a lãsat
totdeauna perplex. Mai întâi, cred cã lectura rãbdãtoare,
atentã, micrologicã, interminabilã nu e rezervatã
traditiei evreiesti. Apoi, trebuie sã mãrturisesc cã
familiaritatea mea cu cultura evreiascã de care vorbiti e, totusi,
destul de slabã si indirectã. Regret acest lucru, desigur,
e prea târziu. Dacã ceea ce fac se apropie de glosarea
evreiascã, aceasta nu depinde nici de o alegere, nici de o dorintã,
nici chiar de o memorie sau de o culturã. Spuneti cã nu
tin seama de textele sacre. Da si nu. Bineînteles, am tendinta
de a suspecta procedurile de sacralizare, în orice caz, de a le
analiza, analizând legile si fatalitãtile. Încerc,
în fond, sã abordez textele nu fãrã respect,
ci fãrã presupozitii religioase în sensul dogmatic
al termenului. Cu toate acestea, în respectul cãruia mã
supun, existã ceva care se înclinã în fata
sacralitãtii, dacã nu în fata religiosului. Textul
altuia trebuie sã fie citit, interogat fãrã milã,
dar cu respect si, mai întâi, în contextul de care
apartine. Pot sã întreb, sã contrazic, sã
atac sau pur si simplu sã deconstruiesc o logicã a textului
de dinainte de mine, aflat în fata mea, dar nu pot, nici nu trebuie,
sã-l schimb. Existã, în respectul fatã de
o scriere, originea unei sacralizãri. Am încercat sã
arãt, mai cu seamã în Donner la mort, cã
literatura, în sens strict si modern, european al termenului,
pãstreazã memoria (uneori sacralizantã, desacralizantã,
reprobabilã, refãcutã) textelor sacre, cu adevãrat
biblice care reprezintã filiatia ei. Nici un critic, nici un
traducãtor, nici un profesor nu are, în principiu, dreptul
de a atinge un text literar odatã publicat, legitimat si autorizat
prin înregistrare legalã; mostenire sacralã, chiar
dacã prin mijloc ateu, adicã secularizat. „Nu se
atinge un poem” nici un text de lege, si legea e sacrã -
precum contractul social – , zice Rousseau. Originea acestei sacralizãri
mã intereseazã oriunde se produce. Opozitia sacru/secular
e chiar naivã, ea cheamã chiar întrebãrile
deconstructive. Contrar celor pe care credem cã le stim, nu suntem
deloc intrati în era secularã. Ideea chiar de a seculariza
e complet religioasã, crestinã cu adevãrat.
Amintiti
adesea cã Husserl e prima dvs. referintã filosoficã.
Ati tratat, de altfel, în memoriul din 1954, problema genezei
filosofiei acestui autor. Aceastã lucrare despre geometria lui
Husserl n-a fost la sursa unei linii fundamentale care traverseazã
finalmente întreaga dvs. activitate, conducându-vã
la Heidegger si Levinas, trecând prin Sartre? Pare cã un
motiv fenomenologic însoteste întreaga dvs. operã,
motiv care e, în fond, un fel de a da uneori contur obiectelor,
ideilor si cuvintelor, încercând sã le faceti sã
restituie tot ce pot restitui, prin chiar identitatea lor…
Husserl n-a fost prima mea dragoste în filozofie. A lãsat,
însã, în ceea ce am scris, o urmã profundã.
Nimic din ceea ce am fãcut n-ar fi fost posibil fãrã
disciplina fenomenologicã, fãrã practica reductiilor
eidetice si transcendentale, fãrã atentia centratã
pe sensul fenomenalitãtii etc. E ca un exercitiu prealabil la
orice lecturã, la orice reflectie, la orice scriere, chiar dacã,
ajuns într-un anumit punct, cred cã trebuie readuse problemele
la limitele acestei discipline si la principiile sale, la „principiul
principiilor” intuitionist care o ghideazã.
-
continuã -
Versiune
în limba românã de Fl. DOCHIA