Constantin
Trandafir
(urmare)
3.
În legãturã cu transmiterea (comunicarea, schimbul)
cunostintelor, înclinati spre oralitate ori spre textul scris?
Mã gândesc la diferentierea pe care Platon o face (în
Scrisoarea VII si în Phaidros) între hipomnezã
si anamnezã, între ceea ce poate fi reamintit pe dinafarã
si ceea ce antreneazã procesul (miscarea) dezbaterii interioare,
în relatie cu ceea ce Bergson sintetizeazã cu expresii
«du mecanique plaqué sur le vivant».
În fata acestei întrebãri mã simt ca un
trecãtor oarecare (nu Oedip, care s-a descurcat cu brio)
fatã cu ghicitoarea sau enigma Sfinxului. Asa cã sunt
pierdut! Sã aproximez, totusi. Personal, am fost nevoit,
prin profesiune, sã recurg mai mult la comunicarea oralã,
cât se putea, în chip peripatetic, ori asemenea cãlugãrilor
vaganti, care trebuie sã se adreseze unui public larg, de
regulã în loc deschis. Dar, în clasã fiind,
neapãrat se impunea sã recurg la „metoaghele
intuichive”. Asemenea se întâmplã si la
cenaclul literar, si în cazul lansãrilor de carte (unde
primeazã rostirea) si chiar la colocvii, cã de-aia
se numesc asa (colloquium, convorbire, discutie). Când sunt
mai „popular” (de cele mai multe ori), manifestarea e
strict oralã (nu si anonimã, eventual!). Si cu toate
acestea, nu-s un bun orator, dar, în diverse situatii, îndeajuns
de retor si limbut. Probabil cã, din cauza unui scrupul excesiv,
pentru exprimarea cât mai lapidarã si mai exactã,
fãrã nici un fel de rabat al vorbirii „libere”,
prefer textul scris. Nu-i vorba nici de „hipomnezã”,
nici de „anamnezã” si alte alea. Sunt cât
de cât spontan, dar experienta scris-cititului mi-a arãtat
cã mai mult conteazã un text bine pus la punct, cu
limpezime si preciziune, decât un discurs improvizat pe loc,
fatalmente fãrã miez si digresiv. Chiar când
vorbesc „liber”, e bine sã fiu pregãtit
de mai înainte, sã cunosc „subiectul” si
sã-i fi stabilit în prealabil punctele de reper. Înteleg,
însã, cã altceva se urmãreste cu aceastã
chestiune a oralitãtii si a textului scris, una mai de profunzime,
filosofico-poieticã. Nu mã aventurez. Corect, slãbirea
memoriei antreneazã mai mult „reamintirea pe dinafarã”,
iar amintirea ideilor contemplate într-o etapã anterioarã
solicitã mai intens un proces interior, care poate fi mai
bine captat scriptic. În plan literar, între scriptic
si oralitate existã o frumoasã convergentã.
Sã ne gândim numai la faptul cã literatura popularã
îmbracã a posteriori haina scripticã; la rândul
lui, scrisul literar apeleazã la elemente ale stilului oral,
care asigurã o specialã expresivitate. Când
am scris cartea despre Creangã, obligatoriu a fost sã
mã refer la oralitate. La fel, în cazul lui Caragiale,
unde s-a pus si problema scripticului sub forma prezentei înscrisurilor,
textelor, scrisorilor, telegramelor proceselor-verbale (!), pagini
din publicisticã etc., dar asta, e de-acum, cu totul altceva…
4.Cât
din fiinta (spiritualã) care sunteti azi s-a nãscut
la Câmpina? Pentru care motiv?
Iatã-ne cu picioarele mai pe pãmânt, desi e
vorba de „fiintã spiritualã”! Fiinta mea
„spiritualã”, atâta câtã existã
astãzi, s-a clãdit la Câmpina în cea mai
mare parte. Nu pentru cã ar fi fost aici un mediu favorabil
(în provincia foarte micã?!), ci pentru cã aici
se petrecu maturitatea mea (cât priveste vârsta biologicã,
adicã). Începutul a avut loc în secolul prin
care am trecut nu de mult. Dar asta n-ar fi fost de-ajuns, dacã
n-ar fi existat, cum se spune, în stare latentã, un
impuls care vine mai de departe, oho, ce vorbã mare! La Câmpina
am gãsit, probabil, ceva care plutea în aer, de la
însorirea abundentã, de la „duhul” unor înaintasi
ilustri de pe aceste meleaguri, la atentia confraternã a
câmpinenilor, pretuitori, în strãfundul firii
lor, de valori spirituale. Am simtit totdeauna simpatia lor aparte.
Toate acestea, combinate cu dramul de „inspiratie” ce
mi-l lãsarã din bãtrâni, pãrintii
din pãrinti, s-au unit cu firestile acumulãri ale
vârstei si au fãcut ca, dacã privim cantitativ,
trei sferturi din fiinta mea spiritualã sã se fi consolidat
la Câmpina. Aici am scris, cu o singurã exceptie, toate
cãrtile mele de pânã acum, cele mai multe de
criticã literarã si istorie literarã.