Iana
Cristea
Elvetia, tara bãncilor, dar si a ciocolatei este, pentru noi,
românii, unul din mirajele bãtrânului nostru continent.
Si, ca orice miraj, ne atrage fãrã voia noastrã,
mai ales dacã suntem romantici sau visãtori. În
Elvetia se ajunge însã destul de greu si chiar niciodatã
dacã nu ai acolo pe cineva care sã-ti întindã
o mânã da ajutor sub forma unei invitatii.
Aflându-mã în sudul Germaniei, la numai 30 de km
de granita imaginarã între germani si elvetieni, dar
mult mai greu de trecut decât Alpii pentru noi, românii,
am suferit câteva zile în tãcere cã nu pot
pune mãcar un picior în tara lui Wilhelm Tell.
Se pare însã cã germanii pot citi în sufletele
românilor pentru cã, de 1 martie, am primit din partea
bunului meu prieten Klaus, un dar neasteptat.
Este sâmbãta dimineata si ne urcãm în masinã
cu intentia de a merge pe malul lacului Boden See sau Konstanz, situat
la granita dintre Germania, Elvetia si Austria. Privit pe hartã,
lacul are forma unui cap de iepuras ce iese din Austria si-si întinde
boticul si urechile mari, dar inegale, între Germania, la nord,
si Elvetia, la sud.
Desi este doar 1 marite, este foarte cald si cerul nu are nici o umbrã
de nor. Pe câmpurile ireprosabil lucrate, primele colonii de
berze. Nu am vãzut niciodatã atât de multe si
mã gândesc cã ele vestesc primãvara, dar
si apropierea lacului. În apropierea lor, mânji iesiti
pentru prima oarã din grajd. Îmi spun în gând
cã sunt semne bune si berzele si mânjii. În fata
caselor, lângã case si peste tot, tufe imense de rhododendron
cu flori mari albe, galbene, roz si mov. Rhododendronul, pentru noi,
sunt numai niste petice mici, roz, ce se tin bine de stânca
Bucegilor. Mã întreb în gând daca tufele
acestea imense, de 1,50-2 m nu ar rezista si la noi, ca sã
aducã un plus de frumusete caselor de munte.
Soseaua 31 pe care rulam este ca toate celelalte: oglindã.
Din loc în loc, avertizoare de reducere a vitezei pânã
la 15-10 km/orã pentru cã, undeva, rãtãcitã
de celelalte din sat, se aflã o casã ce trebuie feritã
de zgomot si de trepidatii. Alte avertizoare impun reducerea vitezei
numai pentru cã pe aici, pe undeva, si-a fãcut obiceiul
sã traverseze strada, vreo colonie de rate în drumul
lor spre lac. Lucrurile acestea nu deranjeazã pe nimeni pentru
cã oamenii au un mare respect pentru tot ce înseamnã
mediu natural si pentru cã au încã puterea sã
se bucure la vederea unei vietãti ce-si vede de treburile ei,
la fel de importante, de altfel, ca ale noastre.
Ajungem la Singen pe care îl traversãm în mare
grabã si ne îndreptãm spre Radolf-Zell. Si, dintr-o
datã, se întâmplã ceea ce mi se întâmplã
când merg cu trenul la mare: mai întâi simt prezenta
lacului apoi vãd dunga alburie ce îi confirmã
prezenta. Casele sunt dispuse în trepte, cu fata spre lac. Ne
aflãm de fapt în vârful urechii dinspre S. A iepurasului
meu imaginar. Rãmân mutã de uimire când
descopãr atâta frumusete si ordine. Nu ne oprim însã.
O luãm spre stânga, pe malul lacului, ajungem pe cealaltã
ureche care se cheamã Uberlinger See, o urmãm de aproape
si ajungem la Friedrichshaffen (adicã portul lui Friedrich).
Pe lac, pe care eu nu-l scap din ochi, tot ce se cheamã ambarcatiune,
iar pe maluri, tot ce poate zbura sau înota pe lac. Drumul nostru
continuã si desi nu înteleg de ce nu ne oprim, nu întreb
nimic. Adevãrata situatie o înteleg când ajungem
la Lindau, adicã în Austria. Nu mã alarmez datorita
vizei mele Schengen si poate si unui fel de inconstientã pe
care mi-o dau binele si frumosul. Abia când ne apropiem de Forschach
mã trezesc din reverie, aterizez pe pãmânt si
înghet. Se apropie imaginara granitã – pentru ei
– zidul infransisabil pentru mine, între Austria si Elvetia.
Nu am vizã de Elvetia, nu am „grenze carte” adicã
permis valabil 48 de ore care costã fix 48 DM. Klaus râde
si-mi spune: „kein problem Iana, ich bin Deutsch”. Îi
explic cã pentru ei, oricând si oriunde în lume
este Kein Problem” „aber ich bin Rumane und ich habe immer
Problem”. Klaus râde din nou si, privindu-l, am o revelatie:
sentimentul pe care îl are el acum, este sentimentul pe care
mi l-am dorit eu întotdeauna, cel mai important poate, pentru
care am fãcut si voi face mereu sacrificii: sentimentul libertãtii
dublat de demnitate. Nimic nu se comparã cu sentimentul cã
poti merge oriunde în lume dacã ai chef si bani si cã,
acolo unde esti, te porti cu demnitate, dar esti si tratat cu respect.
Îmi înghit nodul din gât si mã las în
mâinile lui Kaus, în care am încredere oarbã.
La granita care nu existã de fapt, doi soldati ne salutã
cu respect si ne fac semn sã trecem. Rãmân interzisã
si Klaus izbucneste în râs. Eu izbucnesc în lacrimi
si blestem America si Anglia si Rusia care m-au obligat sã
trãiesc într-o tarã comunistã.
De data aceasta privesc lacul spre dreapta.
În stânga noastrã este semnalatã Oberschwabische
Barockstrasse Sudroute. Casele, dar si oamenii sunt ca cei de pe malul
german. Rulãm deci pe malul elvetian al lacului Constance trecând
prin Abon, Romars-horn, Kreuylingen si ajungem din nou într-un
loc foarte vizitat de turisti, Stein amRhein, stânca în
trepte pe care se rostogolesc vãlurile de apã ale Rinului.
Este searã deja si emotiile mele nu au luat sfârsit:
am intrat în Elvetia, dar trebuie sã si ies. Dincolo
de Schaffhausen, tot doi soldati ne fac politicos semn sã trecem
si ne multumesc cã le-am vizitat tara. Simplu, nu?