REVISTA NOUÃ gerard genette

redactia

Conferentiar la Scoala Nationalã Superioarã, director al colectiei Poétique la editura Seuil, Gerard Genette e, mai cu seamã, o personalitate de neocolit a criticii literare. Aparitia ultimei sale lucrãri, Figures V, a cãrei primã parte e consacratã studiului genurilor criticii, ne-a oferit ocazia de a-l întreba asupra acestei activitãti cãreia i-a consacrat 35 de ani din viatã.

Gerard Genette, sunteti un eseist recunoscut în mediul universitar si dincolo de acesta, îndeosebi pentru lucrarea dvs. asupra conceptului de hipertextualitate (1982) si seria Figurilor, de la I la V, apãrutã la Seuil. Tocmai ati publicat Figuri V a cãrui primã parte este intitulatã "Uvertura metacriticã". Prima mea întrebare va fi deci urmãtoarea: de ce "metacriticã"? Ce întelegeti prin acest termen?
"Metacriticã" este ceea ce vorbeste despre criticã. Întrucât e consideratã ca o secventã consacratã câtorva probleme ale activitãtii critice, "metacritica" are un sens de criticã de gradul al doilea.

Propuneti, la începutul acestei secvente, o redistribuire categorialã a criticii din trei perspective: obiectul, functia si statutul genetic. Apoi, foarte rapid si din necesitãtile democratiei, distingeti douã genuri: "recenzia" si "eseul". Or, nu-mi pare cã ati face uz din plin de aceastã primã redistribuire în continuare. De ce?
În fapt, am luat ca punct de plecare o primã clasificare, propusã de Thibaudet în anii treizeci, clasificare pe care el a deconstruit-o imediat spunând ceva precum: "orice clasificare e bunã sã facã si mai cu seamã sã desfacã". El distingea la început critica jurnalistilor, critica profesorilor si critica scriitorilor. E o repartitie dupã tipurile de profesii ale celor care practicã activitatea criticã. Aceastã repartitie se gãseste în mod natural în ceea ce eu propun, dar distribuitã sau aerisitã altfel. Acum cred mai operatoriu sã disting obiectele, functiile si statutelor generice, adicã forma pe care o poate lua activitatea criticã. Pentru mine, categoria cea mai importantã e aceea a functiei, desigur, si aceastã categorie se repartizeazã la însãsi în altele douã. Ceea ce Thibaudet numea critica profesorilor, de exemplu - se vorbeste mai degrabã azi de critica universitarã sau critica savantã - are drept functie esentialã descrierea si interpretarea textelor. Si forma privilegiatã a criticii savante e mai curând ceea ce eu numesc eseu. Dacã se vorbeste de critica literaturii - natural, existã si critica cinematograficã, a picturii, critica muzicalã etc. - mi se pare cã aceastã criticã savantã exercitã o functiune care este într-un fel non-apreciativã sau non-explicit-apreciativã: ea constã în a descrie si a interpreta textele fãrã a se preocupa prea mult sã facã o judecatã de valoare asupra acestor texte. Pentru a fi mai exact, judecata de valoare este implicitã. Dacã Jean-Pierre Richard scrie o carte de cinci sute de pagini despre Mallarmé, el nu are nevoie sã spunã cã îl evalueazã pe Mallarmé. Forma privilegiatã a criticii jurnalistice este ceea ce se numeste recenzie. Recenzia, asadar, are mai întâi trei alte functii: sã informeze cititorii, ascultãtorii de radio sau telespectatorii de aparitia unei cãrti, descrierea, natural, care constã în a spune ce contine cartea respectivã, în fine, ea pune în frunte, prin destinatie, functia pe care critica savantã o lasã putin la urmã sau deoparte, adicã, desigur, functia de evaluare. Când e vorba de un articol într-o paginã literarã de ziar, ceea ce era putin absent sau deoparte în critica savantã, vine, ca sã zicem asa, pe primul loc, sau, sã zicem mai degrabã un loc final, dar care este decisiv si care este, deci, functia de judecare, de evaluare. Aceasta rãspunde evident unei functii socio-culturale esentiale a criticii jurnalistice, aceea de a spune cititorului dacã trebuie sau nu - dupã opinia recenzorului - cititã o carte sau alta, vãzutã o expozitie sau alta etc.
Astfel, îmi pare cã functiile se repartizeazã dupã cele douã mari noduri generice actuale ale criticii care sunt eseul critic, pe de o parte, care apare în general sub formã de carte sau sub formã de culegere de texte, si recenzie, pe de altã parte, care relevã functia jurnalisticã, în care ar fi vorba de presa scrisã sau jurnalul audio-vizual.

Pe bunã dreptate, apropo de recenzie si functia de evaluare pe care o are, evocati, în cartea dvs., "gustul criticului". Dar treceti sub tãcere alte criterii: capacitatea criticului de a repune obiectul în contextul sãu, de a judeca originalitatea argumentãrii sau calitatea productiei…, criterii care conduc, dupã mine, la o mai mare obiectivitate. Deleuze, de exemplu, sau Foucault au propus, în reviste articole, nu pentru a-si pune în vedere gustul si a influenta evaluarea publicului, ci pentru cã erau apti sã informeze despre obiectele pe care lectorul nu le retine în mod necesar. Criterii asemãnãtoare intrã deci în calcul pentru criticii pe care îi numiti "revuistici". Vi se par prea rare, le vedeti inoportun?
Nicidecum, bineînteles. Când vorbesc de evaluare, nu vizez o apreciere nedocumentatã. Orice apreciere se estimeazã drept documentatã. În toate cazurile, ea se sprijinã mai mult sau mai putin pe criterii. Nu este niciodatã în starea brutã "îmi place, deci trebuie sã vã placã si vouã" sau "nu-mi place asta, deci nu trebuie sã vã placã". În ceea ce mã priveste, asez mai curând interventiile filosofice Deleuze, Foucault sau chiar ale altora în categoria criticilor "eseistice", chiar dacã acestea apar în reviste. De altminteri, un mare numãr de interventii critice care apar în reviste, eventual, chiar în ziare, sunt destinate, implicit, sã fie într-o zi strânse într-o carte si asta dupã foarte mult timp, cel putin dupã Sainte-Beuve. Esentialul operei lui Sainte-Beuve a apãrut sãptãmânal în cotidianul, precum le Temps sau le Moniteur, aceste este ritmul destul de curat al criticii jurnalistice. Deci critica sub formã de eseu poate deriva foarte bine dintr-o criticã periodicã. Ea capãtã statutul de eseu odatã ce e adunatã într-o carte pentru cã autorul a considerat cã proba timpului a fost trecutã cu brio. În fapt, existã douã feluri de eseuri critice: eseurile scurte pe care se adunã într-o carte si eseurile care constituie ele însele o carte. Mallarmé al lui [Jean-Pierre] Richard este evident o carte în sine, dar Richard, pe de altã parte, a publicat si culegeri de eseuri critice. Datã fiind importanta activitãtii interpretative pusã în operã în interventiile critice precum acelea pe care tocmai le-am semnalat, mi se pare cã suntem aici mult mai aproape de eseul critic interpretativ decât de critica jurnalisticã a cãrei tintã esentialã este o tintã de recomandare sau de "non-recomandare" care se exerseazã în general în ziare, cotidiane sau hebdomadare.

"Confundati" - în sens etimologic, se întelege - în cuvântul dvs., trei sub-categorii de criticã pe care le-ati prezentat, totusi, distinct, "jurnalisticã, revisticã si mediaticã", pentru cã le desemnati, dupã aceea, sub denumirea unicã de "criticã jurnalisticã". Aceste trei categorii îmi par, cu toate acestea, absolut separate. Nu credeti, deci, cã s-ar putea face o distinctie între recenzia jurnalisticã si critica revisticã, atât din punct de vedere al continutului cât si al finalitãtii?
Da, însã aceastã distinctie este pur gradualã. De la critica jurnalisticã la critica în revistã existã esentialmente o diferentã spatialã, adicã este mai mult spatiu în revistã, în principiu. Cãci existã sau au existat reviste foarte prestigioase în care, în sfârsit, notele critice nu erau mai lungi decât articolele de ziar. În revansã, se pot gãsi foarte bine în aceste reviste, NRF [Nouvelle Revue Francaise] sau Mercure de France, de exemplu, articole care sunt veritabile eseuri critice. Existã, pe e altã parte, un criteriu de distantã temporalã. Gradualã si ea, de asemenea. Existã cãrti despre care se vorbeste imediat ce au apãrut, dar se gãsesc uneori în anumite ziare recenzii, mai mult sau mai putin întinse, la cãrti apãrute de multe luni. Unele ziare, înteleg cotidiene, regãsesc, deci, întârzierea publicãrii, un reflex al revistei. Încã o datã, dacã ne referim la ceea ce erau altãdatã notele sau notitele critice din marile reviste literare, diferenta de formã, de alurã si de finalitate cu critica jurnalisticã, era atât de neînsemnatã. Între ziar si revistã, nu cred cã s-ar putea trasa o frontierã etansã. Totul este o purã chestiune de grad. Existã poate o frontierã putin prea etansã între ceea ce se petrece în publicatiile periodice scrise si critica, atâta câtã existã, în media audiovizuale. În aceste media, asistãm într-o oarecare mãsurã dupã douã sau trei decenii, la o extinctie a recenziei critice în favoarea interviului cu autorul. Este evident cã a citi o recenzie scrisã la radio nu are prea multã atractie pentru public. Ceea ce în principiu e mult mai atrãgãtor este sã-l faci pe autor sã vinã, ca sã ai cu el un dialog. Astfel, putin câte putin, întâlnirea cu autorul tinde sã se substituie recenziei în media audio-vizuale, cu deosebire la televiziune. Se va vedea care se va impune, daca va "tine" - cum se spune sau dacã nu va tine, si dacã nu va tine, nu va reveni. Pur si simplu, existã un soc în reîntoarcerea acestei practici a mijloacelor audiovizuale în presa scrisã. Nu am fãcut chiar studii exhaustive care sã-mi permitã sã stabilesc statistici, dar, în fine, îmi pare cã, din ce în ce mai mult, interviul cu autorul, chiar în presa scrisã, tinde sã se impunã mai mult si adesea se substituie recenziei operei acestuia. Existã o anume pãlire a functiei critice în favoarea functiei mediatice. Pentru cã e mult mai "interesant" pentru public. Existã multe presiuni sociologice, care se produc asupra acestei realitãti. Existã functii natural comerciale, dar existã si functii - într-o ordine mai psihologice - care relevã seductia, plãcerea, cãutarea interesului publicului. Pentru cã ziarele, posturile de radio, canalele de televiziune sau mai multã nevoie de publicul lor decât de autorii despre care vorbesc.

Ati evocat adineauri periodicitatea anumitor aparitii în ziare, subliniind cã devin adesea hebdomadare. Nu se poate considera cã aceastã periodicitate presupune si implicã o profesionalizare si specializarea unor jurnalisti în critica literarã (sau artisticã) - mã gândesc la Roger-Pol Droit, spre exemplu - ? Critica n-a devenit o meserie în întregime aparte?
Da, sunt convins cã este o activitate profesionistã. E o competentã profesionistã. N-as zice, totusi, cã este o profesie în sens determinat sociologic al termenului pentru cã o treime sau o jumãtate dintre criticii profesionisti cu o altã meserie. Cunoastem cu totii scriitori care au o activitate criticã. Si apoi, existã scriitori care se apucã de criticã si critici care se apucã de literaturã. Ceea ce este sigur este cã presa literarã un foarte mare numãr de rubrici sunt tinute de universitari. Distinctia între profesiunea jurnalisticã si profesiunea didacticã e cu totul imprecisã. Nu spun asta ca un critic. Un profesor de literaturã e complet calificat sã scrie recenzii de cãrti în ziare, dacã doreste si dacã gãseste timp.

A-ti vorbit despre un "soc al întoarcerii" mediilor spre presã. Critica jurnalisticã n-a avut o repercusiune, influentã asupra apropierii textelor la universitate?
În orice caz, multi oameni s-au plâns de un exces de influentã al noii critici asupra practicilor din învãtãmântul literar. Am fost eu însumi acuzat violent de pervertirea tineretului cu acele categorii naratologice fãrã suflet, într-o vreme când chiar câteva dintre metodele pe care le-am elaborat într-o lucrare de cercetare începuserã sã se rãspândeascã în învãtãmântul literar.

Pentru a închide "uvertura", ati scris referitor la diferite metode critice: "La guerre s-a sfârsit, poate". Credeti cã ar fi de dorit ca acest rãzboi sã se sfârseascã? În profitul cui ar fi aceastã "pace"?
Rãzboiul la care mã gândeam si pe care-l cunosc bine se deruleazã între Universitate si vecinãtãtile sale. Spun "vecinãtãti" cãci Universitatea e ceva destul de bine definit în învãtãmântul superior. Vecinãtãtile sunt Scoala de înalte Studii, CNRS, College de France… si apoi învãtãmântul secundar, întelegând clasele superioare ale învãtãmântului secundar. Toate acestea formeazã un fel de halo în jurul universitãtii propriu-zise. Deci, în acest mediu si în jurul anilor 60, exista un mare rãzboi care s-a numit la un moment anume cearta noii critici. Era esentialmente o ceartã între istoria literarã fondatã, inauguratã, ilustratã de Lanson si o alta, cea care a fost numitã într-un mod mai specific noua criticã. Aceastã criticã era mai curând o activitate a eseistilor în afara Universitãtii, care puteau fi profesional universitari, dar care îsi exersau talentul scriiturii în afara Universitãtii. Deci, aceastã opozitie între Universitate, consacratã istoriei si extra-Universitate, consacratã mai mult criticii interpretative, se sprijinea pe faptul cã era uneori o opozitie de metodã si o opozitie sociologicã. Este o epocã în care - vorbesc în special de literatura francezã - cineva care voia sã studieze la Universitate fãrã sã practice istoria literarã trebuia sã meargã sã învete în alte locuri, în Elvetia, în Statele Unite. Timp de douã decenii, aceastã diferentiere a activitãtii, care ar fi putut fi în întregime ironicã (inspiratoare de pace) s-a îndulcit de fapt întrucât devenea un fenomen institutional în Universitatea francezã, cu deosebire Sorbona. Fãrã aceastã cârdãsie, n-a mai fi avut loc un rãzboi: fiecare face ce vrea si nimeni nu este obligat sã-i placã ceea ce face vecinul sãu. Am cunoscut o epocã în care tinerii universitari care chiar au practicat critica liberã nu puteau sã o facã pentru cã trebuiau sã mãnânce si pentru cã trebuiau sã se plieze existentelor în acelasi timp intelectuale si institutionale care erau acelea ale Sorboniei. Acesta era rãzboiul. Cred cã acest rãzboi s-a sfârsit pentru cã aceastã cârdãsie s-a atenuat. Toate acestea, institutional, au explodat suficient [de puternic] pentru ca monopolul Sobornei sã se diminueze. Nu se mai poate spune cã critica universitarã ar fi tetanizatã de istoria literarã lansonianã. Frontul a dispãrut pur si simplu. E bine, e rãu? E adevãrat cã, atunci când nu mai este rãzboi, si chiar dacã existã multe avantaje în aceea cã nu mai e rãzboi, acest fapt suprimã fãrã îndoialã putin un anume imbold. Dacã polemica nu este totdeauna o foarte bunã inspiratoare (muzã) ea poate sã existe cât de cât. Am sentimentul într-un fel negativ cã dupã multi ani totul e pe cale sã adoarmã; rãzboiul cel putin ne tine treji.

Barthes a scris cã "a citi înseamnã a dori opera" si cã "a trece de la lecturã la criticã înseamnã a schimba dorinta"; "a nu mai dori opera ci propriul sãu limbaj". M-am întrebat dacã aceastã definitie nu se reconciliazã toate tipurile de criticã, independent de obiectivul lor, de functia lor, de statutul genetic…
Activitatea criticului ne este ea însãsi o activitate literarã? Distinctia barthesianã între cel care scrie [ecrivain] si cel care scrie despre scriere [ecrivant] nu are mult sens definitoriu. Pentru mine înseamnã în sine cã a scrie criticã sau a scrie roman ori poezie, e mereu a scrie. Distinctia lui Barthes între "a scrie" în sens intranzitiv si în sens tranzitiv relevã dupã mine o mitizare a literaturii pe care nu o împãrtãsesc.
Oricine scrie face mai mult sau mai putin literaturã. În consecintã a te întreba dacã e sau nu scriitor cineva ca Thibaudet, Sainte-Beuve, Richard sau Barthes însusi îmi pare cã totul de prisos. Stiu cã Barthes avea impresia cã nu este scriitor, în sensul aproape religios pe care îl atribuia acestui termen si cã era nefericit. I-a fost destul de dificil, toatã viata, sã înteleagã cã era pur si simplu un scriitor pentru cã toate cãrtile sale apartineau literaturii. Critica este un gen literar. Dacã ar fi reusit sã scrie un roman si acesta ar fi fost nereusit, nu vãd cum acest lucru i-ar fi conferit un statut literar superior. Aceastã revoltã a lui Barthes e sursa ecoului din fraza pe care ati citat-o. Orice critic e, asadar un scriitor, mai mult sau mai putin evident. Dar frontiera între o scriiturã care e literarã si o scriiturã care nu e astfel n-are nici un sens. Si dacã se doreste sã se gãseascã un criteriu de departajare solid în ceea ce este fictiune si ceea ce nu e, spre exemplu, asta nu rezistã deloc. Pentru cã dacã un criteriu al literalitãtii este fictionalitatea, atunci Montaigne sau Pascal nu sunt scriitori. Natural, existã grade de intensitate în literaturã. Am încercat altãdatã sã scape acestui criteriu al fictionalitãtii adãugând, pentru a acoperi restul, criteriul cãruia i-a spus dictiune. Existã opere care sunt literare pentru cã sunt fictionale si altele care sunt au virtual o anume intensitate dictionalã. Si despre aceastã intensitate, fiecare judecã dupã voie. În consecintã avem aici un criteriu estetic care este într-un totul gradual. Nu vãd nici o ratiune pentru care productia criticã sã fie aprioric exclusã din câmpul literaturii.

Convorbire realizatã de Christine Vandenberghe pentru Revue Contrepoints

În limba românã de Florin Dochia