REVISTA NOUÃ julio cortazar

redactia

Dacã-i place sã-si trateze compatriotii în rãspãr, scriitorul german nu prea apreciazã faptul cã criticii din tara lui îl iau drept tintã a unui joc de distrugere. Asa cum a fost si cazul aparitiei romanului sãi Ein weites Feld care are va subiect reunificarea Germaniei.
Suntem la Berlin, în 1989. Zidul tocmai se prãbuseste. Douã siluete ciudate, Theo Wuttke, alias Fonty, angajat la Treuhassdanstalt (organism însãrcinat cu privatizarea economiei est-germane) si reîncarnarea scriitorului neamt Theodor Fontane (1819-1898) si umbra sa, Hoftaller, etern politist al Stasi, aruncã, în interminabile discutii, o privire ironicã si dezabuzatã asupra reunificãrii germane care se desfãsura, în timp ce comerciantii de amintiri vând bucãti de zid si Deutshe Mark (Marca germanã) îsi face intrarea triumfalã în Est.
Odatã drumul fãcut, distinctia dintre trecut, prezent si viitor e abolitã si romanul ne face sã parcurgem istoria germanã în toate sensurile, de la 1848 la 1990, trecând prin prima unificare din 1871.
Consideratã ca un pamflet contra reunificãrii, cartea a fãcut obiectul unei violente polemici chiar de la publicarea, în Germania, în 1995. Într-un numãr din Spiegel, cu o copertã pe care vedem cum cartea este sfâsiatã.
Marcel Reich-Ramicki, supranumit "papã al criticii germane", a deplâns, pe un ton fals consternat, acest "roman complet ratat" si i-a reprosat lui Grass "a întors încã o datã spatele Germaniei". Aceastã companie de presã nu a împiedicat, totusi, publicul sã cumpere mai multe sute de mii de exemplare ale cãrtii, în primele sãptãmâni.
Gunter Grass a acceptat sã-l primeascã, pentru un dialog, în atelierul sãu, la sud de Lübeck, unde trãieste si lucreazã, înconjurat de sculpturile si gravurile sale, pe Jean Blain, cu prilejul aparitiei, la editura Seuil, a versiunii în limba francezã a cãrtii (Toute une histoire, 1997). În jurul traditionalei cesti de ceai de la sfârsitul dupã-amiezii germane, el vorbeste despre cartea sa si despre Germania, despre cititorii sãi si despre conceptia sa privind rolul scriitorului.

Romanul dvs, Ein weites Feld , era deja celebru în Franta înainte de a fi tradus, având în vedere polemica pe care a creat-o în Germania chiar de al aparitie, acum doi ani. Ce s-a petrecut exact.
Aceastã polemicã n-avea, în realitate, decât un scop: debarasarea, pur si simplu, de carte. Criticii anumitor ziare, precum aceia de la Frankfurter Algemeine sau de la Spiegel, aveau o singurã idee în cap chiar înainte de aparitia cãrtii: sã se ia de reflectiile mele asupra unificãrii germane. Împinsi de aceastã prejudecatã, ei au descalificat cartea dinainte, si s-au multumit sã caute, ici si colo, câteva fraze izolate de context si susceptibile sã dea apã la moara lor. În aceste conditii, n-a avut loc o discutie loialã, fireascã, asupra fondului. În realitate, succesul si încurajãrile sunt venite mai ales din partea cititorilor si a criticilor din Germania de Est unde cartea a fost citirã din cu totul alt unghi si unde a fãcut obiectul unei largi si veritabile dezbateri.

Acesti critici care v-au atacat, mã gândesc la Marcel Reich-Ramiki…
Nu mai vreau sã vorbesc despre acest domn, dintr-o singurã ratiune: el s-a pretat la o sinistrã mascaradã, în care s-a vãzut pe coperta revistei Spiegel cum cartea mea este sfâsiatã. Eram, desigur, obisnuit, dupã Toba de tinichea, cum polemice pe care o creeazã cãrtile mele, dar nu se ajunsese niciodatã atât de jos.

De ce o asemenea violentã?
Am trãit, deja, asemenea polemici, desi mai putin violente. Aceasta vine, cred, din aceea cã am încãlcat un tabu. Atunci când s-a scris mereu istoria din punctul de vedere al învingãtorilor, am gãsit, în ceea ce mã priveste, o cu totul altã perspectivã, am scris din punctul de vedere al oamenilor implicati. De unde surpriza cititorilor obisnuiti, în noile landuri, ca un din Germania de Vest sã fie capabil a se pune în locul lor. Or, nu acesta este rolul scriitorului? Este ceea ce am sau fãcut întotdeauna. Deja, în Toba de tinichea, unde scandalul consistã în distrugerea imaginii unei epoci eroice adoptând unghiul de vedere al unui copil de trei ani. Procedând astfel, totul este pus în discutie, se abandoneazã viziunea de manual scolar. În Ein weites Feld , am descris un capitalism abandonat si desi, fãrã control, un capitalism care avusese de demonstrat comunismului sau socialismului cã este civilizat si care, dupã ce a învins, si-a spus cã nu mai e necesar sã comporte într-un mod civilizat, cã putea sã revinã la liberalismul sãlbatic. Am trãit aceasta în Europa si în America, în Germania ca si în Anglia si în Franta. Si se vede cã oamenii încep sã reactioneze. Chiar pe acest lucru pariazã cartea mea.

Credeti cã cititorii francezi vor aprecia la fel romanul?
Ceea ce mã intereseazã în faptul cã romanul apare în Franta e faptul cã el presupune un dialog. Francezii au fost mai mult de un secol persecutati de hughenoti - si am fost mereu surprins putin cã literatura francezã s-a ocupat de asta; ea a refulat. Or, ceea ce este remarcabil e cã germanii au profitat de asta. A început prin printul elector de Brandenburg, care mosteneste o tarã rãvãsitã de rãzboiul de treizeci de ani. O treime din populatie murise. El însusi, calvin într-o tarã lutheranã, era strãin în propria tarã. Si când Ludovic al XIV-lea revocã edictul de la Nantes, el rãspunde printr-un edict de tolerantã si îi primeste pe hughenoti. Grandoarea Prusiei e de neimaginat fãrã ei. Imaginati-vã cã în anii 1700 o treime din berlinezi vorbeau franceza, cã majoritatea acestor refugiati veneau cu priceperea lor, cu meseriile lor. Ei sunt aceia care au fãcut din Brandenburgul sãrac o tarã bogatã si prosperã. S-a beneficiat de tolerantele lor si au adus, de asemenea, mult literaturii germane, de la Chamisso si Fouqué la Fontane. Astãzi, când sunt multe probleme în Europa, sunt îngrijorat de o Europã care este ostilã refugiatilor, strãinilor, si nu pot decât sã reamintesc acea epocã în care Prusia, cãreia i se reproseazã pe bunã dreptate atâtea lucruri, a introdus acea tolerantã si i-a primit pe hughenoti. Aceasta a jucat un rol foarte important în romanul meu. Cu acest trist final, în care hughenotii pãrãsesc Germania si revin în Franta, la Cévennes. Dacã cineva ar trebui sã scrie o continuare a acestui roman, nu ar putea fi decât un scriitor francez.

Romanul dvs, nu este totdeauna o lecturã usoarã.
Romanul meu cere un efort din partea cititorului, care e confruntat cu viata si opera unui scriitor pe care poate l-a auzit vorbind, dar pe care nu-l cunoaste. El trebuie sã se smulgã uneori din prezent si sã treacã în secolul urmãtor cu acest personaj care nu se simte obligat sã respecte distinctia între trecut, prezent si viitor. Eroul meu, Fouty, e capabil sã înceapã o frazã prin evocarea unei baricade la Berlin în 1848, apoi sã continue cu manifestãrile de la Leipzig în 1989. Cititorul trebuie sã-l urmeze, sã accepte aceastã suspendare a timpului în aceastã poveste. Asta cere un efort, dar seduce mult, chiar în Germania.

Aceastã simultaneitate a trecutului, prezentului si viitorului este deja prezentã în romanele precedente, însã aici e ceva nou, în stil sau limbaj mai ales…
Limbajul din Toba de tinichea era mai expresiv. În Ein weites Feld , am încercat sã adopt, de o manierã ironicã sau parodicã, tonul lui Fontane -acel ton liber, de conversatie. Unele cãrti ale lui Fontane sunt constituite în mod esential din dialogurile între personaje.

De ce aceastã reîncarnare a lui Theodor Fontane în personajul Fonty?
Fãrã a-l numi vreodatã, am vrut sã reînvii sub aceastã formã scriitorul prodigios care este Fontane. Ceea ce mã intereseazã este raportul cu totul ambivalent pe care l-a avut cu Prusia. El a fost un mare admirator si apãrãtor al Prusiei, mai precis al bãtrânei Prusii, virtuoase, spontane, pe care o avea sub ochi. Apoi, împotriva propriilor convingeri - era conservator - a avut, odatã cu vârsta, din ce în ce mai multã simpatie pentru "starea a patra", clasa muncitoare. E foarte clar în ultimele sale scrisori si chiar în ultimul sãu roman, Stechlin, în care descrie, ceea ce nu s-a fãcut niciodatã în literatura germanã, o campanie electoralã în plinã epocã imperialã, într-o circumscriptie din Brandenburg, unde îl vede pe bãtrânul Stechlin bucurându-se, cu un amestec de îngrijorare, de victoria candidatului social-democrat. Fontane a scris romanul în anii 1890, chiar în momentul în care se derula evenimentul. I s-a reprosat chiar, ca si mie, lipsa de distantã - ceea ce e absurd - si romanul sãu a înregistrat critici violente. Aceste critici a avut drept tintã si [personajul] Madame Jenny Treibel, în care descrie o parvenitã arogantã. Existã chiar corespondente cu propriul meu roman, despre care îmi doresc sã trezeascã în Franta, cât de modest, interesul pentru Fontane. Ar fi o formã de reparatie fatã de un om care nu si-a renegat niciodatã originile franceze! Fontane este Flaubert al nostru.

Flaubert a contat mult pentru dvs.?
Da. Bouvard et Pécuchet rãmâne în ochii mei o capodoperã. Si, într-un anumit sens, Fonty si Hoftaller sunt Bouvard et Pécuchet ai mei…

Care sunt ceilalti scriitori francezi pe care i-ati citit cu plãcere?
Am recitit recent cu entuziasm Maupassant. E uimitor. Existã, de asemenea, un autor francez la care tin foarte, foarte mult, Raymond Radiguet. Fãrã a-l uita pe Alain-Fournier: putini dintre criticii francezi au remarcat cã povestirea mea Pisica si soarecele se referã la Grand Meaulnes. Am fost tot atât de mult influentat de Eseurile lui Montaigne: el a fost precursorul luminilor nu în negarea, ci în cunoasterea irationalului, care este o parte a omului. De unde tendinta de a readuce luminile la ratiunile tehnice, ceea ce înseamnã o sãrãcie.

Si Rabelais, cu care ati fost adesea comparat?
Am fost totdeauna mirat cã Rabelais, a cãrui lecturã a fost pentru mine foarte importantã, a avut o posteritate atât de minorã în Franta. Fãrã îndoialã, trebuie sã si fost dominatia Academiei. Domnul fie lãudat, n-am avut niciodatã în Germania o Academie atât de puternicã! Avem multe academii, în virtutea federalismului, dar nici una nu are suficientã greutate ca sã înfrâneze acea vioiciune organicã a limbii. Si am fost mereu tentat, de exemplu, în Calcanul sau în Întâlnire în Westphalia, de a reînnoda legãtura cu barocul literar german, aceastã bogãtie care n-a fost niciodatã distrusã si pe care o putem face sã retrãiascã. Mã gândesc cã renuntarea la verva rabelaisianã a fost o pierdere în Franta, unde existã putini autori care au lucrat în acest sens, cu exceptia lui Celine în cele mai bune cãrti ale sale.

Adevãrata dvs. traditie literarã e, în fond, aceea a romanului picaresc…
As vrea sã subliniez un paradox uimitor, care vine din întâlnirea cu reprezentarea noastrã europocentristã. Toatã aceastã traditie europeanã a romanului picaresc, aceea a lui don Quijote si Sancho Panza, care se prelungeste în literatura modernã pânã la Berlin Alexanderplatz de Döblin sau la Ulysse de Joyce, este de neimaginat fãrã dominatia maurã în Spania. Însusi Cervantes este de neînteles fãrã traditia picarescã orientalã, o inventie arabã care, în conceptia mea despre epica romanului, a fost mereu favoritã. Ce fericire sã creezi asemenea personaj! Eroul picaresc ezitã mereu între nebunie sau bufonerie, pe de o parte, si perspicacitate sau clarviziune, pe de alta; amândouã într-un singur personaj care ia asupra lui contradictiile unei epoci si le face sã scânteieze prin ironie. Eroul spart prin ironie, marele prin mic! Posibilitãtile oferite de aceastã formã literarã îmi par apropiate pentru a focaliza epoci zbuciumate în figuri precum aceea a lui Oscar în Toba de tinichea sau, azi, acelea ale lui Fonty si Hoftaller care formeazã un cuplu foarte complex… Cãci, în fine, nimeni nu poate pretinde cã întelege unitatea germanã fãrã a se întoarce spre trecut, îndeosebi, sub Bismarck, spre întâia tentativã de unitate si esecul ei. Cele douã sunt legate. De unde importanta lui Fontane care mi s-a pãrut destinat, în virtutea contradictiilor sale, sã fie un protagonist al romanului meu.

În Ein weites Feld , aceastã întoarcere spre trecut se face, între altele, într-un ascensor ciudat, acest pater noster care este uneori un simbol si un mijloc…
… de a urca si a coborî în istoria germanã. Atunci când am descoperit acest ascensor impozant, am avut sentimentul cã trebuie sã ocupe un loc central în cartea mea în mãsura în care gãzduia trei puteri diferite: Goering a pus sã fie construit pentru Ministerul asociatiei, apoi guvernul Republicii Democrate Germane l-a instalat la Casa Ministerelor si, dupã cãderea zidului, imobilul a devenit sediul Treuhandanstalt. Si toti au folosit acest paternoster. Bineînteles, ceea ce m-a condus sã-l fac sã urce si sã coboare în roman: Goering , Webricht, Hönecker, apoi patronul Treuhandanstalt. E un procedeu narativ, dar, desigur, un simbol ironic…

… care semnificã faptul cã istoria germanã se repetã?
Nu cred cã acest lucru este propriu istoriei germane. Existã în toate sistemele forte compulsive care fac sã se reproducã erori deja comise. Ceea ce dovedeste Germania si Italia, care sunt douã natiuni târzii, de alte state centralizate e ceea ce, precum Franta, era de mult timp, deja, Statele Unite, atunci când în Germania unitatea era încã în stare embrionarã si nu s-a fãcut decât în '70. Ceea ce n-a rãmas fãrã consecinte… Am avut, dupã rãzboiul de treizeci de ani, o rupturã nord-sud - un Sud în majoritate catolic si un Nord protestant - care se simte încã în numeroase domenii, chiar dacã e atenuatã. Apoi a fost o altã nouã divizare, politicã de astã datã, între Vest si Est, care existã încã, chiar dupã disparitia Zidului.

I s-a reprosat romanului Ein weites Feld cã este o carte contra unificãrii?
Aceastã întrebare despre unificare are ceva traumatizant. Am avut multã sansã în 1989. Unificarea a fost posibilã fãrã sã se tragã un singur foc de armã. Totul a mers bine. Apoi lucrurile au început sã se deterioreze. În acest moment m-am exprimat eu. Estimam cã noi nu aveam scrupule, cã nu era normal ca Germania de Vest sã se comporte ca o putere colonialã, sã ocupe tara si sã punã mâna pe toate posturile de conducere.

Ati mers pânã la a folosi cuvântul "anexare".
Legea fundamentalã a vechii Republici feudale stipula cã în caz de unificare o nouã constitutie va fi supusã aprobãrii poporului german. Nimic nu s-a întâmplat. Dupã reunificare, am trãit, propriu-zis, cu o constitutie violatã, Si ceea ce s-ar fi putut gândi adeziune voluntarã la constitutia germanã, s-a transfigurat în anexare. Or, nu se pot impune, în acest fel normele vest-germane unor milioane de oameni care trãiserã timp de mai mult de patruzeci de ani sub dictaturã si care, pentru cei mai în vârstã dintre ei, trecuserã fãrã tranzitie de la o dictaturã la alta, de la nazism la stalinism. Trebuia, îmi pare, putin respect fatã de viata pe care am avut-o. În fond, am convenit sã facem sã treacã în cârca celor saisprezece sau optsprezece milioane de oameni cea mai grea parte a poverii unui rãzboi care a fost sustinut si pierdut de toti germanii!

O altfel de unificare era posibilã?
Dupã mine, ar fi trebuit sã ne sprijinim pe ceea ce detinem mai solid, federalismul. Nu suntem organizati precum Franta si, în rest, nu sunt sigur cã e un lucru bun pentru Franta sã fie hidrocefalã; Parisul pe de o parte, provincia pe de altã parte. Noi n-avem capitalã; chiar Berlinul n-a avut niciodatã strãlucirea pe care au avut-o Parisul, Londra sau Varsovia. Noi avem multe capitale, multe centre: divizarea Germaniei dupã rãzboiul de treizeci de ani a fãcut sã ave, acele minunate teatre baroce sau rococo construite în toate acele mici principate, toate acele lãcasuri culturale care s-au constituit. Weimar în epoca lui Goethe e de neînchipuit în Franta. E forta noastrã. Si, atunci când am vrut sã ne imitãm vecinii si sã impunem un fel de centralism, acest lucru nu s-a sfârsit bine. E crea ce s-a întâmplat cu Bismarck, apoi cu Hitler si care ne-a condus la catastrofã. Dupã sfârsitul rãzboiului - si e un lucru bun - federalismul a fost consolidat. A trebuit sã se profite pentru a merge încã mai departe în aceastã directie. Telul nostru nu era de a mãrii Republica Federalã a Germaniei, ci de a face o confederatie de State germane. Cred cã vecinii nostri care au avut experiente nefericite cu Germania ar fi linistiti dacã acest Stat de 80 de milioane de locuitori ar trebui sã fie încã mai federalist. Asta e tot ceea ce am propus si nu am fost ascultat!

Ce e Germania pentru dvs.? Un popor, o natiune, o culturã…?
E foarte complex. Pentru mine, legãtura cea mai puternicã e aceea pe care o am cu limba germanã. Si aceastã limbã nu este legatã de un popor; austriecii vorbesc si ei germana. Nu mã vãd ca un scriitor german, ci ca un scriitor de limbã germanã. Or, în timpul vietii mele, educatia pânã la saptesprezece ani în organizatia Tineretului hitlerist, am fost marcat de istorie, de responsabilitatea germanã. Pentru a nu vorbi decât despre scriitori, generatia mea n-a fost condusã de optiunile sale. Natural, fie cã sunt scriitor, grafician sau sculptor, sunt pur si simplu artist, dar, datã fiind epoca în care am început sã scriu, temele care trebuiau sã fie ale mele mi-au fost prescrise: era nazismul si consecintele sale. Trebuia sã scriu cãrtile pe care le-am scris, pe care le voiam sau nu. Trebuia sã scriu Toba de tinichea si Anii câinelui. Si aceste teme au rãmas. A trebuit sã fie favorizate, sunt sigur de asta, de sentimentul pierderii, a tãrii natale îndeosebi, pe care l-am încercat. Mi-a trebuit mult sã recunosc cã declaraserãm rãzboi, comiseserãm crime si cã aveam de plãtit un pret pentru asta. Pentru un scriitor, o pierdere e întotdeauna un câstig. E ceea ce dã obsesia, forta de a scris, de a evoca ceea ce a fost pierdut, de a-l reproduce.

Si raportul dvs. cu Germania în toate acestea?
As zice cã e o patrie care mi-a dãruit mult rãu.

Vã gânditi, ca Adorno, cã nu se mai pot scrie poeme dupã Auschwitz?
Înteleg fraza lui Adorno nu ca o interdictie, ci ca un avertisment, o amenintare profeticã precum aceea înscrisã pe zidul Babilonului, Mane, Hacel, phares, care trebuie sã rãmânã în atentie mereu. A continua sã scrii? Da, dar dupã Auschwitz nu se mai pot scrie aceleasi poeme ca înainte. Chiar poemele care nu au ca temã Auschwitz trebuie sã integreze aceastã fisurã în civilizatie. În momentul unificãrii, în 1990, existã o tendintã în paginile literare ale ziarelor de a evoca o nouã "orã zero", de a anunta sfârsitul literaturii angajate, întoarcerea la estetica purã. În aceastã perioadã am tinut o conferintã care se numea "A scrie dupã Auschwitz" în care spuneam, în esentã: cine vrea unificare Germaniei trebuie sã pãstreze Auschwitz-ul în suflet.

Scrieti pentru a lupta contra acestei refulãri?
Existã în toate tãrile perioade pe care nu vrem sã le vedem. Dar, cu cât refulãm mai mult ceva, cu atât mai mult acel ceva refulat revine mai cu fortã. Si trebuie sã trecem în creditul literaturii germane de dupã rãzboi de a fi contribuit ca aceste teme sã nu fie niciodatã total uitate. Nu e acesta singurul tel al literaturii, dar este unul dintre teluri.
Germanii vorbesc uneori despre trecutul lor ca despre un "trecut nestãpânit".
Oamenii care folosesc aceastã expresie presupun cã se poate înãbusi acest trecut; i se consacrã un anumit timp, dupã care este înãbusit. E absurd. Trebuie sã trãim cu trecutul, el face parte din viata noastrã. Este o ranã mereu deschisã. Pentru mine, oroarea nu a încetat absolut niciodatã, nici neputinta mea de a o explica - nu poate fi explicatã! Chiar copiii mei, în calitate de germani, vor fi totdeauna confruntati cu aceastã situatie.

Sunteti un pesimist.
Un scriitor, nu un pesimist. E principiul lui Sisif, Am fost foarte influentat de Camus, în tinerete. Sisif nu mai are sperantã: el stie cã piatra va cãdea din nou, dar el nu poate fi pesimist.

Sursa: Lire. fr, octombrie, 1997
Traducere din limba francezã de Florin Dochia.

Addenda
Günter Grass, nãscut în 1927, la Dantzig (azi Gdansk, în Polonia) a servit în aviatia germanã la sfârsitul celui de-al doilea rãzboi mondial atunci când era doar adolescent. Urmeazã Academia de arte frumoase din Dusserdorf, apoi pe aceea din Berlin (1953). Romanele sale sunt un amestec original de realism, vis si simbolism. Primul lui roman, Die Blechtrommal (Toba de tinichea), apãrut în 1959, a cunoscut un succes important nu doar în Germania, ci si în Franta (premiat pentru cea mai bunã carte strãinã, 1962) si în Statele Unite. Bibliografia autorului mai cuprinde: Katz und Mans (1961), Hundejahre (1963), An dem Tagenbucheiner Schneche (1972), Der Butt (1977), Die Ratin (1986), Ein weites Feld (1995), Main Jahrhundent (1999). Bogãtia scriiturii si capacitatea autorului de a pune imaginile într-un rezervor de reprezentãri fantastice fac din Günter Grass o personalitate literarã ale cãror excese de limbaj socheazã prin aceea cã sunt strãlucitoare. În 1999, i se acordã premiul Nobel pentru literaturã. Ultimul roman, In Krebsgang (2002) abordeazã drama trãitã la sfârsitul rãzboiului de milioanele de refugiati germani din teritoriile estice, îndrãznind sã treacã dincolo de ceea ce se numeste (si se practicã) în vest "corectitudine politicã".