Viorel Cernica

Vorbim, de câteva decenii încoace, despre transmutare a existentei noastre, despre oschimbare care ne-ar cuprinde pe toti, chiar fãrã sã stim, si care este fireascã: în fond, lumea a evoluat – sustin cunoscãtorii acestui fenomen – si nu se poate opri acum, învesnicind formele actuale de viatã omeneascã. Este vorba, asadar, despre un fenomen de transformare a fundamentelor vietii noastre, despre impunerea unui nou topos al constiintei istorice, chiar despre o modificare a paradigmelor culturale si sociale ale modernitãtii. Acest fenomen a fost numit, de teoreticienii sãi, postmodernism. Întelesul imediat al termenului trimite la ideea depãsirii epocii moderne si anuntã prezenta unei închideri a constiintei, blocarea sa într-un nou “ism”.
Fenomenul în cauzã, asa cum a fost croit în constiinta contemporanã, pare a avea caracteristicile unui fenomen total: el aduce o schimbare profundã a reactiilor noastre vitale si reconstruieste matricea spiritualã a fiintei umane. Cu toatã constrângerea teoreticã la care a fost supus uneori, fiind pusã pe seama sa doar câteva fenomene locale ale literaturii, postmodernismul este privit astãzi ca un fenomen macroistoric. Cei care au gândit asupra rosturilor sale într-o manierã holistã – maniera care i se potriveste, care-l exprimã cel mai bine – au propus un model normativ, chiar un set de criterii cu ajutorul cãrora pot fi “citite” semnele prezentei sale. Ei au ajuns astfel la ceea ce s-ar putea numi canonul postmodern. Acesta explicã, înainte de toate, conditiile de posibilitate ale “epocii postmoderne” si impune o atitudine criticã fatã de modernitate.
În constructia canonului postmodern au fost valorificate douã modele culturale ale modernitãtii, care – spun adeptii si ideologii canonului – apartin, totodatã, perioadei postmoderne: filosofia lui Nietzsche, cu ideea sa despre nonvaloarea “valorilor eterne” si miscarea avangardistã, foarte activã în primele decenii ale secolului al XX-lea. Ambele fapte, profunde în privinta reformei spirituale pe care o propuneau si atotcuprinzãtoare în ceea ce priveste spatiul culturii afectat de aceastã reformã, sunt semnificative în orizontul filosofiei, chiar dacã cel de-al doilea pãrea a fi activ doar în artã. De aici determinarea filosoficã a postmodernismului însusi; si tot de aici sensurile unei pledoarii formale a discursului postmodern(ist) pentru un nou Weltanschaung.
Desigur, postmodernismul a devenit, între timp, o ideologie identitarã, asemenea oricãrui discurs ce-si cronicizeazã “regula”. Geneza sa însã trebuie gânditã prin raportare la cele douã modele de care am vorbit mai devreme; acest fapt aseazã discursul despre epoca postmodernã pe o anumitã cale: aceea a lãmuririi originii sale filosofice. Dacã îl privim astfel, atunci semantica sa este instabilã si, în urmare, netehnicizatã. Acest fapt este benefic zãbavei constiintei, cãci locul acesta – tema postmodernismului – promite a fi generos cu întelesurile asupra umanului pe care le tãinuieste încã, dar pe care le-ar putea destãinui; sunt nãdejdi de iluminãri în întrebãrile despre sfârsitul epocii moderne. Termenul postmodernismului poate deveni însã constrângãtor pentru spiritul viu ce refuzã blocajul teoriei, preferându-i acesteia spontaneitatea trãirii, jocul spiritului, chiar tãcerea cuprinsã în rostirea mãsuratã.
Conceptul filosofic implicat de la început în discursul postmodern si în cel despre postmodernism este universalul. De fapt, canonul postmodern propune o dislocare a universalului; el apare ca un gest nominalist pe fondul universalizãrii istoriei (a celei politice, dar si a celei culturale, spirituale etc.). Universalitatea istoriei este fapt de constiintã modernã, iar nominalismul (mai bine zis, noul nominalism) este reactia postmodernã fatã de acest fapt. Asadar, termenul cu care “postmodernismul” se luptã de la început este cel de universal, termen foarte semnificativ în ideologiile modernitãtii si structurant pentru constiinta istoricã. Desigur, universalul nu este o inventie a modernitãtii; numai cã aceastã epocã a desãvârsit ceea ce am putea numi “cultura universalului” (dupã ce epoca medievalã construise scoala universalului, iar antichitatea doar pusese problema universalului). În ce fel se leagã canonul postmodern de universal? Care sunt urmãrile încercãrii de a disloca din topos-ul cultural ceea ce-i constituie acestuia punctul de sprijin? Este ideologia postmodernã în stare sã provoace o crizã în universal, asa încât sã se dezlãntuie o “revolutie” a vietuirii umane? Iatã întrebãri semnificative în spatiul unui discurs despre fenomenul postmodern.
Universalul este dislocat, prin construirea canonului postmodern, în douã sensuri: a) extensiv – fiind vizatã istoria universalã însãsi, care trebuie regânditã dupã tipare locale; b) intensiv – obiectul dislocãrii fiind valoarea, care trebuie reactualizatã dupã criterii determinate contextual. Primul sens are deschideri largi cãtre o rescriere a istoriei omenirii, pretuindu-se nu doar ceea ce istoricii profesionalizati au socotit, pânã acum, a fi semnificativ istoric, adicã pentru “omul generic”. Gãsim primul sens distribuit în multe discursuri care au în vedere Fi-ul postmodern sau postmodernismul, care fac obiect din conceptul acestuia din urmã si încearcã fel de fel de aplicatii ale sale în diferite spatii culturale sau, mai general, sociale. Cel de-al doilea sens este mai concentrat (în extensiunea sa) si mai consistent (în intensiunea sa) decât cel dintâi. Prezentei sale i se datoreazã fapte culturale ale cãror potente spirituale vor iesi la ivealã de acum încolo; este vorba despre hermeneuticã, “critica ideologiilor”, deconstructivism. Fiecare dintre aceste fenomene, adevãrate modele de filosofare si topos-uri aporetice postmoderne, pãstreazã o bogãtie nebãnuitã de întelesuri asupra existentei noastre. Fiecare este asezat pe un fundament “postmodern”, deoarece si-a însusit cele douã moduri ale dislocãrii universalului. Altfel spus, toate rescriu istoria si încearcã o reevaluare a valorilor.
Faptele despre care am vorbit tin mai degrabã de excelenta culturii. Cu ce sunt ele importante pentru constiinta comunã, pentru viata noastrã obisnuitã? Poate cã însãsi sensibilitatea noastrã fatã de unele exigente cuprinse în programele hermeneutice sau deconstructiviste, cum ar fi repotentarea traditiei spirituale, este semnul implicãrii acestor proiecte în constiinta si viata comunã. Oricum, astfel de programe tind, cu putere sporitã, cãtre o refundamentare a existentei noastre. Si, poate, tocmai printr-un astfel de fapt “epoca postmodernã” va cãpãta un chip propriu, dobândind sens si un discurs postmodern depãrtat suficient de pericolul blocajului constiintei într-un nou “ism”.