REVISTA NOUÃ mario vargas llosa

redactia

Cetãtean al lumii, trãieste între Lima, Madrid Londra si Paris. Acest scriitor peruvian, naturalizat spaniol, care si-a creat pasiunea pentru literaturã în contact cu autorii francezi, considerã cã Jean-Paul Sartre e încã în actualitate, Fidel Castro totdeauna un tiran si romanul mi mult decât oricând vremelnic. Ultima sa carte, care s-a copt abia dupã treizeci de ani, e un vibrant omagiu liberului arbitru, o natiune atât de putin popularã azi, chiar în lumea democraticã.
Într-un drãgut cartier londonez, la doi pasi de magazinul Harrod's, Mario Vargas Llosa trãieste într-o casã comodã în care cãrtile par a pluti pe etajere. În fata canapelei: o pânzã de Francis Bacon, primitã cadou de la sotia sa si cei trei copii când a împlinit saizeci de ani. Pe canapea: artistul, vocea mai fermã ca niciodatã, glumet, hotãrât, fermecãtor. Scriitorul, fost candidat la presedintia peruvianã contra lui Alberto Fujimori, publicã în Franta La fete au Bouc (Gallimard) un roman extraordinar, puternic, captivant, consacrat dictatorului dominican, asasinat în 1961, Rafael Leonidas Frujillo. O carte consacratã, în fapt, tuturor dictatorilor si profundei dezagregãri sociale care sunt caracteristice regimurilor acestora.

În acea searã, la Londra, în mijlocul celor cinci mii de cãrti si al aromelor venind de la bucãtãrie, Mario Vargas Llosa dãdea un sentiment de împlinire.

Nu vã temeti cã acest roman (La fete au Bouc, n.trad.) va face sã fiti etichetat ca un "scriitor din lumea a treia lucrând asupra semnificantului social?"
Toti scriitorii din America Latinã sunt condamnati stereotipurilor în Europa! Fie cã divagheazã despre guerilleros romantici, fie cã se asteaptã de la ei vechi turnuri ale realismului magic… Ceea ce are importantã într-un roman nu este subiectul, tema, ci ceea ce faceti din el. Nu cred cã am scris un text de lumea a treia, pamfletar sau demagogic. Mai degrabã o poveste sau maniera este încã mai importantã decât materia sau limba, structura conteazã mai mult decât însãsi povestea. Însã, e adevãrat, acest roman trateazã despre dictaturã, un subiect pe care literatura usoarã, frivolã, pur distractivã preferã sã o evite. Nu-mi place aceastã literaturã. O prefer serioasã, nelinistitoare, preocupantã, ceea ce nu vrea sã zicã dezbrãcatã de umor. Aceste consideratii dateazã din tinerete si le sunt fidel si astãzi. Am fost bine sau rãu educat de Jean-Paul Sartre pentru care cuvintele erau acte si literatura capabilã sã schimbe viata. Ideile sale sunt încã valabile. E o plãcere enormã sã citesti, însã, cuvintele care sã gãsesc într-o carte sunt si mici mine destinate sã explodeze în constiintã, în memorie sau în comportamente. Existã un corolar în lecturã si nu e doar punctul meu de vedere de scriitor cel are mã face sã spun acest lucru. E si experienta mea de cititor. Viata mea ar fi fost mai tristã si limitatã dacã n-as fi citit pe Tolstoi, Faulkner, Melville, Camus, Dos Passos si Malraux, care, de altminteri, e victima unei serioase ofensive, chiar dacã e un mare romancier.

Când si cum s-a nãscut acest roman?
În 1975, atunci când m-am dus în Republica Dominicanã pentru a urmãri filmãrile la adaptarea uneia dintre cãrtile mele…

Care?
Pantaleon si vizitatoarele, dar nu vã sfãtuiesc sã mergeti sã-l vedeti! În fapt, am rãmas opt luni acolo si am descoperit, putin câte putin, anecdotele, miturile si legendele unui regim care dura de treizeci si unu de ani. Trujillo, cu cruzimile sale, cu coruptia sa, cu extravagantele sale, cu teatralitatea sa a fost o figurã emblematicã a unui fenomen continental, simbolul dictatorilor care au domnit în America Latinã. Era un dictator uneori feroce si clovnesc care, de-a lungul regimului sãu, si-a transformat viata într-o operã, o farsã, în care el era autorul, regizorul, personajul principal si în care toti dominicanii erau figuranti.

Dar ce-ati urzit cu el dupã 1974?
Am luat note, m-am gândit mult la asta. Mi-am zis: "În aceastã carte, sã mã apropii de figura dictatorului, sã intru în interior, sã povestesc istoria si din punctul sãu de vedere". Toate lucrurile pe care nu le-am fãcut cu Conversatie la Catedrala, roman pe care îi scriam acum treizeci de ani despre dictatura generalului peruvian Manuel Apolinario Odria. Mi-am zis, de asemenea, cã acesta va fi un roman înzestrat cu caractere si cu episoade, dar cã eu nu voi inventa nimic care nu s-ar fi putut întâmpla. Apoi, am decis cã unul dintre protagonisti va fi o femeie, Urania, cã ele erau victimele cele mai nefericite ale acestui regim din cauza machismului (curent filosofic care rupe experienta de materie si concepe lumea ca fiind un simplu complex de senzatii, negând existenta obiectivã, independentã de subiect, a realitãtii materiale, n.trad.), din cauza cãruia sufereau. Trujillo folosea sexul ca pe un instrument de putere, de supunere. Ultimul lucru pe care l-am hotãrât, înainte de a mã aseza la scris, este acela cã coloana vertebralã a povestii va fi conspiratia si asasinarea lui Trujillo în noaptea de 30 iunie 1961.

În ce mãsurã cei trei ani în timpul cãrora ati participat la viata politicã peruvianã în calitate de candidat la alegerile prezidentiale v-au fost de folos?
Am învãtat mult, e adevãrat, despre forta de corupere a puterii, despre felul în care ea conduce totul la a i se sacrifica. Chiar dacã nu aveam despre asta o idee prea clarã, experienta a trebuit sã-mi foloseascã. Un scriitor scrie cu tot ceea ce este el, tot ceea ce are. Ca acel Catoblepas, monstrul care se devorã pe sine începând cu picioarele pe care în întâlnim în Tentatia Sfântului Anton de Flaubert. A scrie înseamnã a utiliza toate imaginile constiente si inconstiente, toate dorintele, memoria, faptele, gesturile… E un fel de sacrificare discretã.

Patru mii de asasinate sunt imputate dictaturii generalului Pinochet care a durat saptesprezece ani. Si Trujillo, câte victime a fãcut timp de treizeci si unu de ani cât a durat regimul sãu.
Victimele lui Trujillo nu au fost niciodatã contabilizate. Era, oricum, imposibil, cãci, într-un anume fel, toti dominicanii care au murit în timpul dictaturii sale, i-au fost victime. Fie cã ei au fost închisi, torturati, asasinati. Fie cã s-au sinucis. Fie cã s-au sfârsit din cauza bolilor sau sentimentului de teroare pe care o fãcea sã domneascã dictatorul. De la o zi la alta, puteati cãdea în dizgratie, puteati deveni o inexistentã ambulantã. Fãrã ca nici un motiv sã fie vreodatã invocat. Trujillo zicea: "Sã-l facem sã simtã frigul".

Ati cules mãrturii directe pentru a scrie aceastã carte?
Da. Îndeosebi aceea a prezidentului Balagner, care a lucrat sub dictaturã si a fost reales de sase ori presedinte al Republicii dupã moartea Sefului. Un om foarte abil, o veritabilã anghilã. Atunci când l-am întrebat cum a putut suporta si participa la acel regim, el mi-a rãspuns cã nu a avut de ales. Voia sã facã politicã, ceea ce era imposibil în exteriorul tãrii, si trebuia sã-si hrãneascã surorile. "Atunci, mi-a spus, mi-am fixat douã reguli de conduitã: prima, nu voi fura un ban de la altii, a doua, nu voi participa niciodatã la orgiile Sefului". E edificator, nu? Am mai întâlnit, de mai multe ori, pe unul dintre secretarii lui Trujillo. Mi-a povestit cum, în timpul turneelor Sefului în provincie, îi erau oferite fecioare, cel mai adesea de pãrintii lor, tãranii. Ca un omagiu adus zeului, un prezent arhaic oferit atot-puternicului.

Personajul Urania, fetita al cãrei tatã, presedinte al Senatului cãzut în dizgratie, oferã virginitatea Sefului, e un personaj real?
Veridic, mai degrabã. L-am întâlnit pornind de la numeroase povestiri. Secretarul lui Trujillo, si el, mi-a explicat cum generalul îsi punea colaboratorii la încercare seducându-le nevestele, ceea ce relevã umilirea extremã într-o tarã atât de machistã, o modalitate, pentru sef, de a verifica dacã oamenii sãi erau pregãtiti sã-si sacrifice onoarea pentru el. Cea mai mare parte se preta la aceasta. Dar nici una dintre femeile care i-au fost metrese n-a vorbit niciodatã. Am încercat sã stau de vorbã cu douã dintre ele, degeaba, au refuzat sã discute subiectul. Din pudoare, de rusine, din condescendentã pentru memoria aceluia, poate…

Si aceste scene teribile, aceea, în special, în care i se dã unuia dintre conjurati o zeamã în care plutesc bucãti de carne care sunt nici ai mult, nici mai putin, decât din corpul copilului sãu, sunt confirmate?
Am cules mãrturia unuia dintre tovarãsii sãi de celulã. Aceastã scenã, precum aceea în care Roman este torturat, mi-a cerut multã muncã. O dictaturã este întoarcerea la barbarie. N-am vrut sã eludez aceste situatii extreme care apartin realitãtii. În acelasi timp, cum sã le scrii? Trebuie sã lucrezi foarte în amonte, sã degradez putin câte putin povestirea si în acelasi timp, sã atenuezi, sã ascunzi inechitabilul episod pentru a pregãti punct cu punct spiritele cititorului cu aceastã extremã intolerabilã.

Nu vã înscrieti într-o lungã traditie latino-americanã, aceea a romanului dictatorilor? Mã gândesc la Domnul Presedinte, al guatemalezului Miguel Asturias, la Eu, Supremul, al lui Augusto Roa Bastos sau Toamna patriarhului al lui Gabriel García Márquez…
Aproape toti prezintã tiranii ca niste monstri sau ca personaje de fasã, da demoni inumani cãzuti din cer într-o bunã dimineatã, ca o fatalitate. Ceea ce am vrut eu sã fac este exact invers, sã prezint fiinta umanã care devine tiran. O fiintã umanã care se serveste de puterea absolutã pentru a-si materializa capriciile si profitã de aservirea de lasitate si se servilismul celorlalti. O fiintã umanã monstruoasã, slãbitã de boalã si doborâtã, al sfârsitul vietii, de opozitia dintre cei doi sustinãtori ai sãi, Biserica si Statele Unite.

Adicã popoarele si tiranii îsi împart responsabilitatea regimurilor despotice?
Franco ar fi existat fãrã spanioli? Hitler fãrã germani? Mao fãrã chinezi? Toate popoarele au posibilitatea de a rezista la începutul unui regim despotic. Adevãrul este cã cea mai mare parte a dictatorilor reusesc, pe moment, sã farmece, sã seducã o mare parte a populatiei. Dacã exceptãm loviturile militare, tiranii vin pentru cã sunt chemati. Trujillo era foarte popular. Pânã la punctul în care, dacã dominicanii i-ar fi întâlnit pe oamenii lui în noaptea omorului, i-ar fi linsat. Ceea ce am vrut sã arãt este cã o dictaturã nu e doar un ansamblu de acte de violentã si torturi, ci si o lentã degradare moralã a întregii societãti. E putin si istoria Americii Latine.

Ca ultimul tiranozaur, Fidel Castro, în Cuba?
E ultimul exemplar, chiar cel mai încãpãtânat: iatã, sunt patruzeci si trei de ani de când domneste. Precum Trujillo la sfârsitul vietii, pare a fi intrat într-un soi de irealitate.

Ati vrut mult, cred, între intelectualii de stânga, sã-l menajati mai mult decât pe altii…
Da, distinctia între bunii si rãii tirani mã iritã enorm. Am fost dintre scriitorii, numerosi, care l-au atacat pe Pinochet din prima pânã în ultima zi. Dar când l-am pus în cauzã pe Fidel Castro, a fost o adevãratã debandadã. Astãzi, e de bonton ca nimeni sã nu-l apere, dar si ca nimeni sã nu-l mai atace. E ceea ce Jean-François Ravel numeste hemiplegia moralã: la dreapta, tiranii sunt rãi si, la stânga, aproape buni.

De mai multe ori, în romanul dvs. contra tiraniei si misticii sale, faceti elogiul liberului arbitru. Ar fi aceste, pentru dvs, alfa si omega ale conditiei umane?
Libertatea e o mare cucerire umanã. Si dacã dictaturile, cã sunt ele de dreapta sau de stânga, devin populare, este pentru cã tentatia de a renunta, de a abdica existã deopotrivã. Doar putin trebuie sã fie conditii propice, cã sclavul ascund înãuntrul fiecãruia dintre noi se trezeste. E atât de usor în fata alegerilor de fãcut, frecventa lor, numãrului lor, dificultãtilor lor uneori, sã se spunã: "Seful se ocupã de asta, seful ia deciziile, sã-l las s-o facã el". E ceea ce Karl Popper numeste tentatia întoarcerii la trib. O tentatie care n-a fost eradicatã nicidecum în tãrile cele mai civilizate. Astãzi, în lume, dictaturile sunt mai numeroase decât democratiile. Nu e deloc în anacronism, asadar, sã se vorbeascã de regim vertical. În Peru, iesim din zece ani de dictaturã. În Venezuela, generalul Chavez îsi exerseazã puterea deplinã în timp ce Europa îl judecã pe Milosevici, acest dictator de tip vechi.

Pãreti pesimist…
Dupã cãderea zidului Berlinului am fost numerosi cei care am crezut în venirea unei culturi planetare tolerante si democratice. Era o utopie. Dar eu cred încã în literatura angajatã, în obligatia oralã de a participa la viata cetãtii. Si îmi pare rãu cã în societãtile democratice avansate scriitorii au renuntat sã actioneze sub pretextul cã o asemenea atitudine e prea ambitioasã ori prea naivã. Acum treizeci sau patruzeci de ani prevala ideea contrarã.

Cu mult timp în urmã ati fost comunist, astãzi sunteti liberal. De asemenea, cu mult timp în urmã nu locuiati decât în Peru, astãzi trãiti între Londra, Lima, Paris si Madrid. Viata nu vã este, în întregime, un elogiu mobilitãtii?
Si, mai mult, scriu la fel de bine eseuri ca si romane sau piese de teatru! Sunt negatia vie a ceea ce spunea Barthes: "Povestea unui scriitor este povestea unei teme si a variatiilor sale". Scriu despre ceea ce mã stimuleazã. Apartin familiei acelora care cerceteazã. Mic, as vrea sã fiu un cetãtean al lumii. Invidiez destinele extraordinare ale personajelor din cãrtile de aventuri. Refuz sã fiu închis într-o singurã circumstantã, o singurã limbã, un singur peisaj. Am decis sã ies din închisoarea tribului, din aceastã condamnare prin nastere de a fi mereu acelasi.

Din ce tarã vã simtiti? Care vã este invariantul?
Sunt din Peru, unde m-am nãscut, si din Spania, din Anglia si din Franta. Mã simt absolut acasã la mine în fiecare din aceste tãri unde trãiesc alternativ. Ceea ce nu se schimbã în viata mea este munca, modalitatea aproape birocraticã în care o organizez oriunde as fi: dupã o orã de mers într-un parc împreunã cu Patricia, sotia mea, lucrez acasã dimineata si la bibliotecã dupã-amiaza.

Mereu în aceleasi parcuri, în aceleasi biblioteci?
Da. La Paris, de exemplu, mã plimb în grãdina Luxembourg si lucrez la Biblioteca Nationalã a Frantei. Sã ies, sã merg altundeva, sã fiu înconjurat de cãrti si fãrã telefonul care sunã: acest lucru mã stimuleazã enorm. Sunt un liberal care resimte multã simpatie pentru libertarieni, dar anarhia este o idee care mã intereseazã doar în practica sa intelectualã sau poeticã. Însãsi viata e atât de haoticã. Am nevoie de aceastã schimbare perpetuã între iregularitatea vietii mele cotidiene si regularitatea muncii mele de scriitor. Profit de o lume al cãrei orizont este putin limitat. De acum înainte, oamenii pot cãlãtori, trãi în diverse tãri, în diverse limbi. Pânã nu de mult, doar romanul oferea aceastã posibilitate.

La ce bun sã mai scrii atunci?
Pentru cã romanul dã vietii o dimensiune extraordinarã. Este expresia unei vieti pe care nu o avem, la care visãm. Romanul, fictiunea sunt singurele mijloace de a satisface acest aspect. În acest moment, de altminteri, romancierul are ceva de fãcut, pofta nepotolitã e atât de mare! Si apoi, paradoxal, literatura este indestructibil legatã de viata în societate, ea este partea blestematã a ei.

Blestematã?
Bataille a înteles acest lucru foarte bine scriind cã literatura era vehiculul prin care se reintroduce în viata tribului ceea ce este necesar sã se reprime în scopul ca viata în societate sã fie posibilã. Pentru ca viata în societate sã fie posibilã, trebuie înfrânate instinctele, slãvitã rationalitatea, oprite dezmãturile ????. Or, fiintele umane sunt fãcute si din exces, din pasiuni… Literatura, într-adevãr, exprimã partea cea mai sumbrã, cea mai sordidã, cea mai macabrã a experientei umane. Cel mai adesea ea o face în modul metaforic. Alteori nu. Priviti la Catherine Millert si Michel Houellebecq: ei reusesc sã fie scriitori blestemati într-o epocã în care nu este blestematã!

Sunteti de o facturã aflatã la antipodul lor, lucrati asupra amplorii, profunzimii, lentorii…
Nu doar La fete au Bouc care a cerut mai mult de douãzeci de ani pentru a se naste. Toate cãrtile mele s-au supus unui lung proces. Am lãsat ideile, imaginile sã fermenteze apoi am început sã divaghez, sã las sã intre personajele în aceastã idee seminalã. Într-o zi, descopãr, aproape din întâmplare, cã ideea pe care o aveam a devenit un proiect. Atunci iau note si, dacã proiectul ia turnura unei obsesii, aceasta înseamnã cã e o poveste de care trebuie sã mã ocup.

Vã lãsati în voia ei?
Munca mea nu e mai premeditatã, nici voluntaristã. Într-o zi descopãr cã a scrie aceastã poveste este o obligatie si cã am lucrat prost deja fãrã sã stiu. Flaubert spunea cã a scrie un roman este o lentã imersiune într-o viatã socialã. Toate romanele mele au suferit aceastã lentã imersiune în culori, peisaje, personaje. Încet, astfel încât de doi ani scriu un roman despre Flora Tristan si fiul ei cel mic, Paul Gaugain. Un roman a cãrui idee am avut-o când eram tânãr student dupã ce i-am citit cartea Peregrinãrile unui paria. Am fost foarte impresionat de curajul si sinceritatea acestei femei. Si abia acum m-am asezat sã scriu. As putea scrie o povestire a povestirilor mele, cum vine ele încet, cum serveste memoria drept materie primã…

Convorbire realizatã de Catherine Argand pentru Lire, aprilie 2002.
Versiune în limba românã de Florin Dochia.